ICCJ. Decizia nr. 680/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 680/2010
Dosar nr. 1285/100/200.
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantul J.V. a chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrare brute lunare corespunzătoare coeficientului de multiplicare 17,00 faţă de coeficientul de multiplicare 15,00, începând cu data de 11 mai 2007, în continuare şi pe viitor, la care să se adauge sporurile cuvenite şi plata diferenţelor salariale care rezultă astfel, actualizate cu indicele de inflaţie.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 10 decembrie 1993 şi până la data de 05 mai 1997, a îndeplinit funcţia de judecător financiar la Colegiul Camerei de Conturi Maramureş, în cadrul Camerei de Conturi a României, după care şi-a dat demisia şi a ocupat funcţia de avocat în Baroul Maramureş. începând cu data de 11 mai 2007, prin Decretul nr. 469 din 18 aprilie 2007, a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Soncuţa Mare iar apoi începând cu data de 15 octombrie 2006, a fost transferat în interesul serviciului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. Ca judecător financiar a fost salarizat conform Legii nr. 50/1996, care a fost ulterior modificată prin OUG nr. 83/2000 şi OUG nr. 177/2002, prin preluarea activităţii jurisdicţionale a Curţii de Conturi iar foştilor judecători financiari li s-a acordat coeficientul de multiplicare 17.
Prin încheierea de şedinţă nr. 847 din data de 7 iulie 2008, Tribunalul Maramureş a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Curţii de Apel Cluj, având în vedere dispoziţiile art. II alin. (1) şi (2) din OUG nr. 75/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 58/2008, Curtea de Apel Cluj şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 36 din OUG nr. 27/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 1251 din 24 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 1285/100/2008, instanţa a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că dispoziţiile art. 33 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii în funcţie a reclamantului, creau doar o vocaţie pentru foştii magistraţi de a fi numiţi din nou în magistratură, vocaţie limitată însă, în sensul de a nu putea fi numiţi decât cel mult la o instanţă de acelaşi grad cu cea la care au activat. A reţinut instanţa, că reprimirea în magistratură este una facultativă pentru autorităţile competente, acestea putând să respingă cererea sau să o admită pentru o instanţă sau un parchet inferioare în grad celor la care a activat magistratul.
Instanţa a apreciat că nu pot fi considerate "drepturi câştigate" drepturile de care reclamantul a beneficiat în perioada în care a fost magistrat anterior celei de a doua numiri în magistratură, acestea încetând odată cu demisia reclamantului iar salarizarea sa după cea de a doua numire se face în raport cu instanţa sau parchetul la care a fost numit indiferent de instanţa sau parchetul la care a activat în trecut, anterior demisiei.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs, solicitând în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., şi art. 304 din acelaşi cod, modificarea în tot a hotărârii primei instanţe, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş să-i recunoască dreptul la coeficientul de multiplicare 17, conform Cap. A, Anexa 1, pct. 19 din OUG nr. 27/2006 şi obligarea acestora la calcularea unei indemnizaţii de încadrare brută lunară corespunzătoare acestui coeficient de multiplicare, începând cu 11 mai 2007.
În susţinerea cererii sale de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă faptul că aprecierile instanţei de fond au fost sumare şi contradictorii, contravenind dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi ignoră dispoziţii legale imperative, precum şi situaţia sa juridică la momentul numirii sale în funcţia de procuror când, susţine recurentul-reclamant, trebuia să-i fie recunoscut gradul profesional conferit de funcţia de judecător financiar, îndeplinită anterior, astfel cum i-au fost recunoscute şi gradul de procuror al parchetului de pe lângă tribunal, vechimea continuă în magistratură, respectiv să-i fie acordat gradul profesional de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel şi, implicit, coeficientul de multiplicare 17.
Recurentul a susţinut că, de altfel, altor procurori, foşti procurori financiari în cadrul Camerei de Conturi Maramureş, din cadrul Curţii de Conturi a României, preluaţi de Ministerul Public, conform prevederilor OUG nr. 53/2005, care şi-au desfăşurat activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, ordonatorul principal de credite, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la propunerea Secţiei de Resurse Umane şi Documentare, le-a recunoscut gradul profesional de procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel şi, implicit coeficientul de multiplicare 17, conform Cap. A, pct. 19, Anexa 1, din OUG nr. 177/2003, situaţia fiind similară şi în cazul unor foşti judecători financiari, preluaţi în sistem conform OUG nr. 53/2005. Astfel fiind, şi întrucât legislaţia muncii nu cuprinde şi nu defineşte termenul de "preluare", recurentul susţine că acest termen nu poate fi interpretat diferit în funcţie de o dispoziţie legală sau alta, fiind de principiu că în situaţii identice şi tratamentul juridic trebuie să fie identic, în caz contrar operând o discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2000, cu încălcarea principiului egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii, impus de art. 5 din Codul muncii. Recurentul invocă totodată, dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate de recurent, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În primul rând, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului în ceea ce priveşte motivarea contradictorie a soluţiei adoptate de prima instanţă, din examinarea conţinutului hotărârii atacate în cauză, rezultând cu evidenţă faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre bazată pe argumente legale şi coerente, soluţia pronunţată la final decurgând ca o concluzie logică a expunerii de argumente făcută anterior în cuprinsul hotărârii.
Apoi, Înalta Curte constată că instanţa de fond, analizând în mod temeinic situaţia de fapt dedusă judecăţii, printr-o justă raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei, făcând o corectă interpretare şi aplicare a acestora, a respins în mod corect acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Astfel, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că art. 33 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, creează doar o vocaţie foştilor magistraţi de a fi numiţi în magistratură, în anumite condiţii, legiuitorul stabilind astfel şi o limită a acestei vocaţii, în sensul că pot fi numiţi doar la o instanţă sau parchet care să aibă cel mult acelaşi grad cu cele la care au activat anterior, iar reprimirea în magistratură este una facultativă pentru autorităţile competente, acestea putând să respingă cererea sau să o admită pentru o instanţă sau parchet inferioare celor la care şi-a desfăşurat anterior activitatea.
Susţinerile recurentului-reclamant în sensul că potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996 beneficiază de un coeficient de multiplicare de 17,00 sunt, astfel, nefondate.
Atât din actele dosarului, cât şi din propriile susţineri ale recurentului, rezultă faptul că acesta, în perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcţia de judecător financiar la Colegiul Jurisdicţional al Camerei de Conturi Maramureş din Cadrul Curţii de Conturi a României.
Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996, art. 56 alin. (2) din OUG nr. 83/2000 şi art. 29 alin. (2) din OUG nr. 177/2002, indemnizaţia judecătorilor financiari a fost stabilită prin aplicarea coeficientului de multiplicare corespunzător judecătorilor de curte de apel.
Urmare a revizuirii Constituţiei României, în baza OUG nr. 117 din 27 octombrie 2003, activitatea jurisdicţională şi personalul Curţii de Conturi au fost preluate de către instanţele judecătoreşti ordinare (art. 5 din OUG nr. 117/2003).
Noţiunea de preluare, utilizată de legiuitor în OUG nr. 117/2003, noţiune fără corespondent în dreptul muncii, astfel cum practica instanţelor judecătoreşti a stabilit, nu poate fi interpretată decât prin analogie cu instituţia „transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia", reglementată de Titlul IV, Cap. V din Codul muncii, astfel încât, devin aplicabile regulile de drept comun cuprinse în art. 169 din acest cod, în sensul că salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii, fiind transferate integral către cesionar toate drepturile şi obligaţiile cedentului. De aceea, judecătorii financiari, fiind „preluaţi" de instanţele judecătoreşti, şi-au păstrat coeficientul de multiplicare corespunzător funcţiei de judecător de curte de apel, coeficient pe care l-au avut şi în cadrul Curţii de Conturi.
Aceasta nu este însă şi situaţia reclamantului care începând cu data de 5 mai 1997, şi-a încetat, prin demisie, activitatea de judecător financiar în cadrul Colegiului Jurisdicţional al Camerei de Conturi Maramureş din cadrul Curţii de Conturi a României.
Faptul că, ulterior, prin Decretul nr. 469 din 18 aprilie 2007, în aplicarea procedurii instituite prin art. 33 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 303/2004 - în forma în vigoare la data respectivă - recurentul-reclamant a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Şomcuta Mare iar apoi, cu 15 octombrie 2007 a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, nu face ca situaţia juridică a acestuia să fie identică cu cea a judecătorilor şi procurorilor financiari, care fără să-şi fi încetat activitatea, au fost preluaţi, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 117/2003 şi a dispoziţiilor OUG nr. 53/2005, de către instanţele judecătoreşti şi, respectiv de către Ministerul Public, şi care aşa cum s-a arătat anterior, şi-au păstrat ca drept câştigat, coeficientul de multiplicare de care au beneficiat pentru activitatea desfăşurată în cadrul Curţii de Conturi a României.
Instanţa de fond, în mod întemeiat a reţinut că nu se poate susţine că drepturile de care a beneficiat recurentul în perioada în care a fost magistrat, anterior celei de a doua numiri în magistratură, sunt "drepturi câştigate" în sensul că acesta s-ar putea prevala de ele şi după cea de a doua numire. Aceste drepturi au încetat odată cu demisia recurentului iar salarizarea sa după cea de a doua numire în magistratură se face în raport cu instanţa sau parchetul la care a fost numit, indiferent de rangul instanţei sau parchetului la care a activat anterior demisiei.
Astfel cum anterior a fost arătat, în mod corect instanţa de fond a stabilit că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, în forma aflată în vigoare la data numirii recurentului în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Şomcuta Mare, reglementau vocaţia pe care un fost magistrat eliberat din funcţie din motive neimputabile, o avea, de a fi numit la o instanţă sau parchet egale în grad cu cele la care şi-a desfăşurat activitatea, însă drepturile concrete ale magistratului urmau a fi stabilite în funcţie de modul de soluţionare a cererii sale de reprimire în magistratură, respectiv de instanţa sau parchetul la care a fost numit după demisie.
Reţinând aşadar că situaţia juridică a recurentului reclamant, (care deşi în perioada 10 decembrie 1993 - 5 mai 1997 a îndeplinit funcţia de judecător financiar, la data de 5 mai 1997 a renunţat la această calitate, prin demisie) nu este similară cu cea a judecătorilor sau procurorilor financiari care desfăşurându-şi neîntrerupt activitatea în cadrul Curţii de Conturi a României au fost preluaţi în cadrul sistemului de instanţe şi parchete de drept comun ca urmare a modificărilor survenite în atribuţiile acestei instituţii prin revizuirea Constituţiei României din 2003, vor fi respinse de asemenea, ca neîntemeiate şi susţinerile recurentului în ceea ce priveşte existenţa unui tratament discriminatoriu în aplicarea aceluiaşi text de lege, respectiv în interpretarea termenului de "preluare", respectiv încălcarea principiului egalităţii de tratament şi a dispoziţiilor OG nr. 137/2000 şi ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte reţine în acest sens, că aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, relativ la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ce consacră principiul nediscriminării, tratamentul diferenţiat înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Conform unei jurisprudenţe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a se putea vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţiat şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă" (CEDO, Fredin împotriva Suediei, parag. 60; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31 ; Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei; Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, para.72).
In acelaşi timp, instanţa europeană a statuat şi că statele contractante depun o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDO, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, para. 75).
Având aceste repere şi observând prevederile art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, care conţin definiţia legală a discriminării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu poate fi reţinută existenţa unui tratament discriminatoriu în ceea ce-1 priveşte pe recurent, situaţia juridică a acestuia nefiind - astfel cum anterior a fost arătat - din punct de vedere juridic analogă sau comparabilă cu situaţia juridică a procurorilor sau judecătorilor financiari care desfăşurându-şi neîntrerupt activitatea, au fost preluaţi în temeiul legii, în cadrul sistemului de instanţe şi parchete de drept comun.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de J.V. împotriva sentinţei civile nr. 1251 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 68/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 683/2010. Contencios → |
|---|
