ICCJ. Decizia nr. 505/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.505/2010
Dosar nr. 7947/1/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost admise recursurile declarate de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2218 din 9 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată sentinţa atacată, iar, pe fond, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că OG nr. 6/2007 prevede la art. 4 criteriile pentru salarizarea funcţionarilor publici, precizând că salariul de bază se stabileşte în funcţie de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice şi, după caz, de gradul profesional al funcţiei publice, precum şi în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor 1-6 ale actului normativ.
S-a mai reţinut că o diferenţiere în ceea ce priveşte felul muncii prestate în raport cu caracterul central sau local al autorităţii publice rezultă şi din dispoziţiile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, care reglementează transferul la cerere.
Ca atare, s-a apreciat, situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi determină soluţii diferite ale legiuitorului în ceea ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul legalităţii, ce nu semnifică uniformitate.
A fost de asemenea invocată Decizia nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
S-a mai constatat că între Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte părţi în proces nu există raporturi legale sau contractuale, iar pretenţiile reclamanţilor şi ale intervenienţilor în interes propriu reprezintă drepturi de personal, drepturi salariale, ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în cauză Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti având calitatea de ordonator principal de credite.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire S.M., susţinând că a formulat plângere prealabilă de punere în mişcare a acţiunii penale înregistrată sub nr. 107374/DC – MJLC din 23 septembrie 2009, plângere înregistrată şi la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Revizuenta a precizat că temeiul de drept al cererii formulate îl constituie prevederea art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
După analiza motivelor invocate, a actelor depuse la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 C. proc. civ.:
"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză.
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere;
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Curtea Supremă de justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate."
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cererea de revizuire în raport de dispoziţiile art. 322 şi art. 323 alin. (1) C. proc. civ., reţine faptul că revizuirea este formulată împotriva unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, însă motivele acestei cereri nu pot fi încadrate în niciunul dintre cele 9 cazuri prevăzute de Codul de procedură civilă.
De altfel, în cuprinsul cererii formulate revizuenta a indicat cu titlu generic prevederea art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca temei de drept, fără a preciza însă în mod expres vreunul dintre cazurile de revizuire mai sus menţionate.
Se mai constată faptul că notele scrise depuse de revizuentă la dosarul cauzei vizează aspecte legate de soluţionarea cauzei în fond, împrejurare ce conduce la concluzia că în realitate se doreşte o rejudecare a recursului şi pronunţarea unei decizii favorabile.
Această situaţie contravine principiului securităţii raporturilor juridice care implică respectarea principiului res judicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive şi irevocabile, obligatorii, şi, mai ales, nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzei, în acest sens fiind şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Mitrea împotriva României, 26105/03., la 29 iulie 2008).
În concluzie, având în vedere toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de S.M. împotriva deciziei nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 486/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 676/2010. Contencios → |
|---|
