ICCJ. Decizia nr. 486/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 486/2010
Dosar nr. 2431/2/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2799 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., C.N.A.S., respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acţiune având ca obiect constatarea existenţei drepturilor salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare şi obligarea la plata de daune morale pentru neacordarea culpabilă a acestora.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, or, reclamanţii, pot formula acţiune în realizarea dreptului respectiv în măsura în care sunt îndreptăţiţi la plata unor sume de bani.
În ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, prima instanţă a reţinut că aceasta se întemeiază pe existenţa unui drept la plata unor sporuri de natură salarială, neputându-se însă reţine existenţa unui veritabil drept atâta timp cât legiuitorul nu a prezentat şi criteriile de acordare a acestor sporuri pentru a se putea stabili conţinutul concret al dreptului respectiv.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii formulate în sensul constatării existenţei respectivelor drepturi şi acordării daunelor morale solicitate.
Au susţinut recurenţii că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în constatare şi argumentarea primei instanţe în sensul că acţiune în realizare nu este posibilă, reprezintă o gravă eroare, respectiv o aplicare greşită a legii.
S-a mai susţinut că drepturile salariale în speţă există, deoarece legiuitorul a procedat la suspendarea temporară a acestora, trebuind astfel respinsă subsecvent şi motivarea potrivit căreia aceste drepturi nu sunt veritabile, legea română neoperând asemenea distincţii.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu prevederile art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, o atare cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Aşadar, textul de lege, care reglementează cererea în constatare, derogă de la dreptul comun în materie, deci de la art. 109 C. proc. civ., care consacră cererea în realizare, din economia acestei reglementări rezultând caracterul subsidiar al cererii în constatare.
După cum în mod corect a reţinut şi instanţa fondului, cum reclamanţii din prezenta cauză au la dispoziţie cererea în realizare, în speţă devine incidentă teza finală a art. 111 C. proc. civ., potrivit cu care într-o atare situaţie cererea în constatare nu poate fi primită.
În raport cu dezlegarea dată acestui petit, corect a fost soluţionat şi capătul de cerere vizând obligarea la plata daunelor morale pentru neacordarea drepturilor salariale constând în cele două suplimente.
Criticile vizând argumentele suplimentare ale instanţei relative la inexistenţa unui veritabil drept al reclamanţilor nu sunt de natură să conducă la modificarea sentinţei atacate, atâta vreme cât judecătorul fondului a procedat la examinarea inadmisibilităţii cererii prin prisma finelui de neprimire dat de prevederea art. 111 C. proc. civ., text de lege incident în cauza dedusă judecăţii.
De altfel, se constată că prin calea de atac promovată recurenţii nu au formulat critici relative la natura acţiunii formulate, aşa cum aceasta a fost reţinută de prima instanţă şi nici la aplicabilitatea în speţa de faţă a tezei finale a art. 111 C. proc. civ., acestea fiind aspectele relevante în analiza admisibilităţii acţiunii.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.(1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.M. ş.a., împotriva sentinţei civile nr. 2799 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 429/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 505/2010. Contencios → |
|---|
