ICCJ. Decizia nr. 777/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.777/2010
Dosar nr. 8802/2/2009
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.L., C.P.S., T.M.F., R.V.L., Ş.L., M.O., M.D., M.D., C.C., C.I., T.I., M.V., P.V., M.I., G.V., T.M., R.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin actul atacat s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără includerea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calculurmând să se păstreze şi pentru viitor.
În acest mod se procedează la o reducere a salariului, fapt care contravine pe de o parte, art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi este de natură să înfrângă dispoziţii cuprinse în hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile.
În plus, actul atacat dispune cu privire la drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în condiţiile în care emiterea actului s-a făcut în luna iulie 2009 încălcându-se principiul neretroactivităţii legii.
Actul are ca temei OUG nr. 71/2009 în condiţiile în care acest act normativ se referă la plăţile restante, nu la salariul lunar.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care invocă inadmisibilitatea cererii întrucât procedura Ordonanţei preşedinţiale nu este incidentă în cauză. De asemenea, s-a invocat lipsa de interes întrucât ordinul a fost deja suspendat prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3.058 din 6 octombrie 2009 a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes invocate de pârât şi a admis acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând suspendarea Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009 al P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea acţiunii pe fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut cu privire la excepţiile invocate de pârât că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură de suspendare a actului administrativ care poate fi asimilată ordonanţei preşedenţiale reglementată de Legea nr. 581/2001. În aceste condiţii, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de reclamanţi, urmând să judece cauza în raport de dispoziţiile din Legea specială.
Referitor la suspendarea actului potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa a reţinut că ambele condiţii necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite.
Astfel, se reţine că actul atacat intră la o primă analiză în contradicţie cu dispoziţii din hotărâri judecătoreşti executorii, iar pe de altă parte, acest act, pare a fi în conflict cu dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, operându-se o diminuare a drepturilor salariale ale magistraţilor.
În ce priveşte paguba iminentă, s-a reţinut că actul atacat are consecinţe patrimoniale negative asupra reclamanţilor, producându-se lună de lună o diminuare a drepturilor salariale.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii de către reclamanţi, deoarece prin mai multe hotărâri judecătoreşti având acelaşi obiect, Curtea de Apel Bucureşti a dispus suspendarea Ordinului nr. 1.472/2009 al P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, susţine recurentul, interesul nu mai este actual.
Recurentul a mai susţinut şi faptul că instanţa de fond, în mod nelegal, a dispus suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor.
Recursul este nefondat.
Referitor la motivul de recurs privind lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea prezentei acţiunii, urmează a se constata că acesta este nefondat.
Astfel, împrejurarea că actul a cărui executare se solicită a fi suspendată în prezenta cauză, a fost deja suspendat în dosarele invocate de către pârât, nu lipseşte prezenta acţiune de interes de vreme ce, potrivit alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral se dispune până la pronunţarea instanţei învestită cu soluţionarea fondului, adică a cererii în anularea actului, promovată de către acelaşi titular.
Deci, de vreme ce durata suspendării actului administrativ se raportează la soluţionarea cererii în anulare promovată de către un reclamant apare cu evidenţă irelevanţa oricărei soluţii pronunţate de instanţa judecătorească cu privire la suspendarea aceluiaşi act administrativ, dar la cererea altui reclamant, acţiunea neputând fi apreciată ca lipsită de interes fie şi din perspectiva întinderii intervalului de timp pentru care se acordă suspendarea (mai mare sau mai mic în funcţie de momentul soluţionării fondului).
În ceea ce priveşte critica ce vizează inadmisibilitatea acţiunii urmează, de asemenea, să se constate că este neîntemeiată deoarece obiectul acţiunii îl constituie suspendarea executării unui act administrativ, iar nu contestarea modalităţii de stabilire a drepturilor salariale.
De altfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedură de suspendare a actului administrativ care poate fi asimilată ordonanţei preşedenţiale însă, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de reclamanţi, urmând să facă aplicarea dispoziţiilor din legea specială.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reţine de asemenea, că soluţia atacată este temeinică şi legală.
Astfel, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1.472 din 2 iulie 2009 emis de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care pârâtul a dispus, cu începere de la data de 1 iunie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor. În plus, pârâtul a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.P. – P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 3.058 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2010. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 819/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
