ICCJ. Decizia nr. 968/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 968/2010
Dosar nr. 4470/1/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 531 din 19 martie 2009 plenul C.S.M. a respins cererile formulate de reclamanţii-procurori pe raza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Hunedoara de recunoaştere a gradului profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa în acest sens, plenul C.S.M. a reţinut că procurorii care solicită recunoaşterea gradului profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au fost numiţi sau promovaţi anterior în cadrul parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în structurile D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. De asemenea, nu au susţinut examen sau concurs de promovare în funcţii de execuţie pentru a obţine gradul profesional solicitat.
Or, potrivit art. 43 din Legea nr. 303/2004 promovarea procurorilor se face numai prin concurs, organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante la parchete.
În ceea ce priveşte discriminarea invocată de petiţionari în raport cu procurorii care au fost numiţi în cadrul D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., s-a apreciat că nu poate fi reţinută, având în vedere că magistraţii în cauză nu funcţionează la unităţile de parchet la care fac referire şi deci nu se află în situaţii comparabile şi analoage cu procurorii cărora li s-a recunoscut gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs petiţionarii B.A.C., L.L.C., A.I., A.N.M., B.C.M., B.M.I., B.M.L., B.R.D., C.T., C.Ş., D.V., G.E.E., G.A.B., I.A.M., I.G., M.I., N.D., P.A.M., S.N., S.E.O., V.G., C.M.L., N.F., O.E., S.T.M., T.N.M., T.A., U.R.V., U.D., U.G.L., V.M., M.A.C., S.A. şi V.L.
În motivarea cererii de recurs, recurenţii au invocat hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele în care procurorilor numiţi la D.N.A./ D.I.I.C.O.T. li s-a recunoscut gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi considerentele acestei instanţe.
Au susţinut că recunoaşterea gradului profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. reprezintă o fraudă la lege.
Procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. au urmărit să obţină un drept propriu parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică ceva „de drept comun" bazându-se pe specificul din care face parte.
Recunoaşterea gradului profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru procurorii numiţi la D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. a reprezentat o „rupere nejustificată a echilibrului", ori acest lucru ar cauza şi crearea jurisprudenţială a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori pentru accedere în gradul cel mai înalt şi posibil, omissio medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii şi ceilalţi procurori sunt supuşi.
Ca atare, dobândirea gradului profesional de procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către un procuror cu grad profesional de parchet de pe lângă judecătorii doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. creează o situaţie discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu ceilalţi procurori din cadrul M.P., care pentru promovarea la parchetele imediat superioare ar trebui să susţină concursuri.
Înalta Curte, analizând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin hotărârea plenului C.S.M. nr. 531 din 19 martie 2009 au fost respinse cererile formulate de mai mulţi procurori, având ca obiect recunoaşterea gradului profesional corespunzător tribunalului sau curţii de apel.
Prin respingerea cererii recurentelor, plenul C.S.M. a interpretat corect dispoziţiile legale incidente, referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta.
Astfel, în ceea ce priveşte dobândirea gradului profesional pentru instanţele superioare şi parchetele de pe lângă acestea, aceasta se realizează prin promovarea judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile art. 43 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau, după caz, la parchete.
Concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic, enumerate în cuprinsul art. 46 alin (2) din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată.
În art. 44 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, se prevede condiţia de 6 ani vechime în funcţia de judecător pentru promovarea în funcţia de judecător de curte de apel.
Procedura de desfăşurare a concursului este reglementată de regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 621 din 21 septembrie 2006, cu modificările aduse prin Hotărârea plenului C.S.M. nr. 659 din 3 iulie 2008.
Din interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reiese că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susţinerii, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie.
Cu excepţia situaţiilor reglementate de dispoziţiile art. 65 alin. (6) şi de cele ale art. 83 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind recunoaşterea gradului profesional anterior dobândit, situaţii în care recurentele nu se regăsesc, gradul profesional corespunzător instanţelor superioare sau parchetelor de pe lângă acestea, se dobândeşte în urma promovării examenului sau concursului prevăzut de dispoziţiile legale sus menţionate, cu respectarea celorlalte cerinţe prevăzute de lege şi anume vechime, existenţa calificativului „foarte bine" şi inexistenţa unor sancţiuni disciplinare.
Trebuie amintit şi faptul că, în cuprinsul Recomandării (94) 12 a comitetului de miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, se precizează că toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii obiective, iar selecţia şi cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite, având în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi eficienţa.
Examenul de promovare, ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanţe superioare, îndeplineşte pe deplin toate criteriile enunţate anterior.
Promovarea în funcţii superioare de execuţie (pe loc sau efectivă), ce reprezintă o recunoaştere a performanţelor profesionale ale magistraţilor şi constituie o componentă a carierei acestora, are un caracter permanent, reprezintă un drept câştigat, cu caracter definitiv în evoluţia carierei profesionale.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâri de care se prevalează recurentele, acestea au fost pronunţate în cauze având ca obiect un recurs individual şi au avut în vedere o cu totul altă situaţie de fapt şi alte dispoziţii speciale incidente.
Cu privire la pretinsa discriminare invocată de către recurente, prin raportare la hotărârile judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învederăm următoarele:
Conceptul de "discriminare" este definit de art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare, prin discriminare, în lumina acestui articol înţelegându-se" orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Alin. (2) al articolului menţionat prevede că "dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare, în înţelesul prezentei ordonanţe".
Alin. (3) al aceluiaşi articol, exclude conceptului de discriminare, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor instituite la alin. (1), faţă de alte persoane, dacă acestea sunt justificate de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
În lumina dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2000, republicată, despre care s-a făcut deja vorbire, discriminarea poate fi invocată numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acest tratament să fie justificat obiectiv de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
În acelaşi sens pot fi reţinute şi prevederile art. 14 din C.E.D.O.
Situaţiile învederate de către recurente nu sunt identice sau similare prin prisma circumstanţelor de fapt şi de drept avute în vedere la fiecare în parte.
La pronunţarea hotărârilor judecătoreşti faţă de care recurentele invocă discriminarea, instanţa supremă a avut în vedere faptul că existenţa unei anumite conjuncturi socio-politice a făcut necesară înfiinţarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, organizată în cadrul parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a determinat adoptarea unei legi speciale şi anume Legea nr. 508/2004, de reglementare a cerinţelor şi procedurii de numire a procurorilor în cadrul acestui organism, în condiţiile şi conform unei proceduri derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, dispoziţiile speciale ale Legii nr. 508/2004, nu pot fi extinse şi aplicate prin analogie, altor categorii de magistraţi.
Sintagma „în condiţii de egalitate", folosită de art. 2 din OG nr. 137/2000, republicată, nu poate fi interpretată decât prin raportare la principiul constituţional al egalităţii în drepturi, consacrat de dispoziţiile art. 16 din Constituţia României.
Aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi, presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoane aflate în situaţii distincte.
Având în vedere cele expuse, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.A.C., L.L.C., A.I., A.N.M., B.C.M., B.M.I., B.M.L., B.R.D., C.T., C.Ş., D.V., G.E.E., G.A.B., I.A.M., I.G., M.I., N.D., P.A.M., S.N., S.E.O., V.G., C.M.L., N.F., O.E., S.T.M., T.N.M., T.A., U.R.V., U.D., U.G.L., V.M., M.A.C., Ş.A. şi V.L., împotriva Hotărârii plenului C.S.M. nr. 531 din 19 martie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 96/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1599/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
