ICCJ. Decizia nr. 80/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 80/2010
Dosar nr. 1373/2/2009
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1.888 din 5 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. şi a obligat pârâta la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Legea nr. 247/2005 nu au fost stabilite termene speciale de soluţionare a cererilor, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
A mai reţinut că termenul legal de 30 de zile de soluţionare a cererii este depăşit, propunerea acordării de despăgubiri fiind emisă în martie 2007.
A concluzionat în sensul că, statul, prin instituţiile sale, răspunde atât pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităţii, dar şi pentru organizarea necorespunzătoare a activităţii de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor legale în cadrul unor termene rezonabile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta C.C.S.D. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
În motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susţine în esenţă că, în speţă, nu poate fi vorba de refuzul nejustificat de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubiri, întrucât dosarul reclamantei trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile respectării şi a deciziei nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării acestora.
Susţine recurenta-pârâtă că etapa evaluării în cadrul căreia evaluatorul efectuează lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirii şi numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare (în caz că nu este contestat) C.C.S.D. va analiza şi aproba suma stabilită în raport, după care va redacta Decizia de despăgubiri.
În acest sens se arată că, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, a fost întocmit raportul de evaluare, fiind aprobat în şedinţa C.C.S.D. din data de 30 iunie 2009, fiind emisă Decizia nr. 5.282 din 30 iunie 2009, reprezentând titlul de despăgubire, astfel încât acţiunea reclamantei a rămas fără obiect şi trebuie respinsă ca atare.
O altă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, întrucât cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată iar pe de altă parte în ceea ce o priveşte, este o entitate fără personalitate juridică, acţionând în subordinea M.F.P. şi nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente:
Este de necontestat susţinerea recurentei-reclamante în sensul că trebuiesc respectate etapele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum şi Decizia nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., care prevede modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare şi anume aceea privind ordinea înregistrării lor.
Numai că, se omite esenţialul în aplicarea acestor reglementări şi anume respectarea şi a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. în privinţa respectării unui termen rezonabil în soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, prevederi ce trebuie aplicate cu prioritate, chiar dacă există neconcordanţă între acestea din urmă şi reglementările interne.
În speţă, aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, nu a fost respectat acest termen rezonabil, mai ales că dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii nr. 7.584 a fost emisă de P.M.B. în anul 2007, moment la care a fost înaintat şi dosarul către autoritatea pârâtă.
Trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în care găsim numeroase hotărâri judecătoreşti de condamnare a României pentru procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.
Faptul că Legea nr. 247/2005, prevede că ordinea de soluţionare a dosarelor să fie decisă de comisie, nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte nici un termen şi că poate soluţiona dosarele privind acordarea despăgubirilor fără nici o limitare în timp.
Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că acţiunea reclamantei a rămas fără obiect, deoarece s-a emis Decizia nr. 5.285 din 30 iunie 2009 reprezentând titlul de despăgubire, nu poate fi reţinută, deoarece acest act a fost emis după soluţionarea pe fond a cauzei, iar autoritatea pârâtă fusese pusă în întârziere încă din data de 31 martie 2008, când reclamanta a iniţiat demersul judiciar.
Având în vedere cele expuse, concluzia ce se desprinde este aceea că în speţă se poate vorbi de existenţa unui refuz nejustificat din partea recurentei-pârâte în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru imobilul respectiv, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa pronunţând aşadar o soluţie legală şi temeinică ce urmează a fi menţinută.
Critica recurentei-pârâte vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este de asemenea nefondată.
Atât timp cât recurenta-pârâtă a susţinut în permanenţă netemeinicia acţiunii formulate de reclamanţi, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretenţiile formulate, în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat şi calea de atac a recursului împotriva sentinţei, iar faptul că C.C.S.D. este o entitate în subordinea M.F.P. nu reprezintă nici o piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind şi Statul Român prin această C.C.S.D., care are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată.
Nici solicitarea subsidiară formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată, suma de 1.000 lei nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se are în vedere munca prestată de reprezentantul intimatei-reclamante, care a reprezenta-o în toate etapele procesuale ale dosarului constând şi judecată în fond, recurs soluţionat prin casare cu trimitere la rejudecare, rejudecare în fond de prima instanţă şi din nou recurs. În acest context, susţinerea recurentei în sensul că pentru soluţionarea cauzei a fost necesar un singur termen de judecată este contrazisă de actele şi lucrările dosarului, fiind total nefondată.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C.S.D., împotriva sentinţei civile nr. 1.888 din 5 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4715/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1210/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
