ICCJ. Decizia nr. 934/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 934/2010
Dosar nr. 8318/2/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată sub nr. 8318/2/2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B.T.R. - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistem bancar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. (A.N.A.F.), anularea Deciziei nr. 20 din 31 ianuarie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia din urmă la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/ 754121 din 5 noiembrie 2004 emisă de D.G.A.M.C. (D.G.A.M.C.) prin care s-au calculat în sarcina B.T.R., accesorii suplimentare, în sumă de 564.835,51 lei, aferente perioadei 28 februarie 2003-5 noiembrie 2004.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că se află în procedura de lichidare judiciară, iar în urma unui control efectuat de organul fiscal, acesta a formulat plângere penală, în legătură cu modul de ţinere a contabilităţii la BTR SA, plângere aflată în curs de soluţionare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, sub nr. 18/P/2008.
A mai arătat reclamanta că, prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, pârâta a stabilit în sarcina sa un debit în valoare de 5.397.385,80 lei reprezentând impozit pe venituri din salariu, calculat prin estimare pentru perioada 2002 care include în mod nelegal şi accesorii calculate până la data de 28 februarie 2003, deşi procedura falimentului a fost deschisă la 03 iulie 2002.
Ulterior, prin Decizia subsecventă nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, autoritatea fiscală a calculat accesorii suplimentare în sumă de 564.835,51 RON, constând în penalităţi aferente TVA impozit servicii pentru perioada 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004, iar soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva acesteia a fost suspendată prin Decizia nr.20 din 31 ianuarie 2005, ce face obiectul cauzei de faţă.
La data de 10 februarie 2009, reclamanta a şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat instanţei să constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei nr. 2544 din 1 decembrie 2004, comunicat prin adresa nr. 907084 din 14 mai 2008 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei.
Prin întâmpinarea formulată,intimata a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca urmare a faptului că ,Decizia nr. 20/2005 i-a fost comunicată reclamantei la 28 ianuarie 2005, aceasta cunoscând-o din data de 01 februarie 2005, neputându-se formula nicio cerere de reluare decât a procedurii după încetarea motivului suspendării conform art. 214 alin. (3) din OG nr. 92/2002, în acelaşi sens fiind şi pct. 10.5 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1282 din data de 25 martie 2009,a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâta A.N.A.F., ca neîntemeiată, şi pe cale de consecinţă, a admis acţiunea precizată de reclamanta B.T.R., prin lichidator F.G.D.S.B., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., constatând nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei nr. 2544 din 2 decembrie 2004.
Totodată, a obligat pârâta să reia procedura de soluţionare a acestei contestaţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut , aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:
excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererilor succesive de reluare a procedurii administrative, ultima fiind formulată la data de 21 mai 2008 (la care s-a răspuns cu adresa pârâtei nr. 907371 din 26 iunie 2008) în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Pe fondul cauzei, instanţă a arătat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 214 alin. (3) [fostul art. 183 alin. (3)] din OG nr. 92/2003, republicată, pentru reluarea procedurii administrative, întrucât, nu s-a început urmărirea penală în cauza în care pârâta a formulat plângere penală, iar procedura administrativă suspendată, se referă la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii procedurii falimentului, în privinţa cărora exista o jurisprudenţă constantă care relevă lipsa unei influenţe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Concluzionând, instanţa a susţinut că starea de incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta în privinţa modului de soluţionare a contestaţiei sale administrative, în raport cu o plângere penală în legătură cu care nu s-au produs probe că ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă, echivalează cu privarea acesteia de dreptul de acces liber la justiţie, fiind contrar prevederilor art. 21 din Constituţia României.
3 .Recursul pârâtei
împotriva sentinţei sus menţionate a declarat recurs pârâta A.N.A.F., pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
3.1. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, soluţia pronunţată de prima instanţă este greşită, pentru ca intimata-reclamantă nu a atacat Decizia nr. 20 din 31 ianuarie 2005 în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi a solicitat reluarea procedurii abia la peste 3 ani de la comunicarea deciziei.
A mai arătat că în raport cu modificarea acţiunii, prin care se tinde la sancţionarea refuzului pretins nejustificat de repunere pe rol a contestaţiei, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie de 6 luni curgând de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, iar nu de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, care, potrivit art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege, nu este obligatorie în cazul actelor administrative asimilate, prevăzute în art. 2 alin. (2), dintre care face parte şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.
În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că termenul de 6 luni de la data comunicării refuzului (16 mai 2008) era depăşit deja la data învestirii iniţiale a instanţei (16 decembrie 2008) şi cu atât mai mult la data precizării şi modificării acţiunii, 10 februarie 2009.
3.2. Cu privire la fondul cauzei recurenta-pârâtă a arătat, pe de o parte, că hotărârea primei instanţe contravine prevederilor art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal şi ale punctului 10.5 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005, conform cărora procedura administrativă se reia numai la încetarea motivului care a determinat suspendarea, or în speţă nu s-a făcut dovada soluţionării definitive a cauzei penale.
Pe de altă parte, autoritatea fiscală a arătat că, deşi a fost învestită numai cu analizarea legalităţii refuzului de a proceda la soluţionarea contestaţiei, instanţa de fond s-a pronunţat asupra legalităţii suspendării dispuse prin Decizia nr. 20/2005, reţinând lipsa unei influenţe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluţiei care urmează a fi dată contestaţiei administrative, referitoare la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii procedurii falimentului.
În susţinerea punctului său de vedere, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, făcând referire la o serie de decizii pronunţate în perioada 20 februarie 2007 – 3 februarie 2009.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco-Română – bancă în faliment (B.T.R.), prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a răspuns criticilor formulate în recurs, după cum urmează:
4.1. Calculul termenului de prescripţie începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă este corect în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, pentru că prin înlăturarea, în anumite situaţii, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, legiuitorul a înţeles să faciliteze accesul la justiţie al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.
4.2. Motivele pe care s-a întemeiat Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei sunt identice cu motivele refuzului de reluare a procedurii, astfel că abordarea lor către instanţa de fond este firească; unei contestaţii care priveşte accesoriile calculate după declanşarea procedurii falimentului nu i se poate atribui acelaşi regim cu al obligaţiilor principale şi, în acest context, condiţionarea soluţionării contestaţiei de soluţia pe care o va primi cauza penală este total nejustificată.
4.3. Analiza de către instanţa fondului a motivului refuzului de reluare a soluţionării contestaţiei a evidenţiat absenţa oricărei dependenţe procedurale între obligaţiile accesorii calculate după data deschiderii procedurii falimentului şi obligaţiile principale stabilite pentru perioadele anterioare.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul rezolvării cererii de reluare a procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C., prin care s-au calculat în sarcina B.T.R. accesorii în sumă de 564.835,51 lei (RON), aferente perioadei 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004.
Soluţionarea contestaţiei a fost suspendată prin Decizia nr.20 din 31 ianuarie 2005, în temeiul art. 183 alin. (1) C. proCod Fiscal, în forma în vigoare la acea dată (în prezent art. 214), autoritatea fiscală sesizând că organul în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Cu referire expresă la motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Prescripţia dreptului la acţiun.
Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a procedurii administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală la data de 23 aprilie 2008, răspunsul negativ transmis prin adresa nr. 907084 din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco-Română cu nr. 2754 din 16 mai 2008, iar acţiunea în justiţie a fost înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008.
Între timp, intimata-reclamantă a formulat şi o plângere administrativă împotriva refuzului repunerii pe rol, cu nr. 2778 din 21 mai 2008, înregistrată la A.N.A.F. la data de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin adresa nr. 907371 din 26 iunie 2008, înregistrată la Banca Turco-Română cu nr. 3019 din 1 iulie 2008.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorităţi publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanţei curgând, în aceste situaţii, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii [art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) teza a II-a din legea nr. 554/2004].
În materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste norme de drept comun în contenciosul administrativ, pentru că prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală conduc către concluzia că persoana lezată poate formula contestaţia administrativă şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administraţiei fiscale.
În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 205 alin. (1) ( "… Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii"), art. 205 alin. (2) („Este îndreptăţit să formuleze contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia") şi art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal ( „Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act").
În contextul normativ menţionat, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile ca punct de plecare în calculul termenului de prescripţie, este corectă.
1.2. Aspecte privind fondul cauzei
În esenţă, motivele pentru care intimata-reclamantă a solicitat reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei fiscale au vizat, pe de o parte, inexistenţa unei dependenţe a clarificării regimului juridic al accesoriilor calculate după data deschiderii procedurii falimentului de eventuala constatare a unor infracţiuni legate de naşterea debitului principal şi, pe de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs din anul 2003 şi până în prezent, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală, premisa suspendării procedurii administrative, nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.
Şi sub acest aspect, hotărârea recurată este corectă, pentru că instanţa de contencios administrativ era îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri penale definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat suspendarea, cu asigurarea unui just echilibru între interesul public şi drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru că măsurile dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil pentru atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor fiscale la bugetul de stat.
Privite prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul asupra modului în care recurenta-pârâtă şi-a exercitat dreptul de apreciere în soluţionarea cererii contribuabilului, prevederile art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal, care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea acţiunii.
În plus, faţă de cele reţinute de prima instanţă, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că actul administrativ-fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004, debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 – 2004, iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin Decizia nr. 20 din 31 ianuarie 2005, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu corespunde exigenţelor termenelor rezonabile cărora le este supusă conduita administraţiei.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care petiţionarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis o decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind debitele contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare sau de casare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Lege nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 1282 din 25 martie 2009 pronunţată de Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 929/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 942/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
