ICCJ. Decizia nr. 880/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 880/2010
Dosar nr. 1602/54/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, de data 19 mai 2009, reclamantul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, suspendarea executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de pârât, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea acestui ordin.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute expres de art. 14 din Legea nr. 554/004 şi anume existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare cu motivarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004,
Prin încheierea din 16 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ-şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 518 din 24 aprilie 2009 formulată de reclamantul D.V.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de pârât s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct, coordonator al domeniului economic la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Gorj, cu acordarea unui preaviz de 30 de zile, ordinul fiind întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 37/2009 şi că în speţă în speţă nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În acest sens a constatat prima instanţă că textul legal imperativ denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat care să fie de natură a argumenta existenţa unui „caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
S-a mai constatat că din împrejurările cauzei nu rezultă existenţa vreunei îndoieli puternice şi evidente asupra prezumţiei de legalitate, iar natura măsurii dispuse prin actul administrativ atacat nu constituie, prin ea însăşi, un „caz bine justificat".
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei „pagube iminente", astfel cum această noţiune este definită în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a justificat în cuprinsul cererii de chemare în judecată paguba iminentă ce i s-ar produce prin executarea actului administrativ şi nici nu a dovedit-o, astfel încât, argumentele prezentate de reclamant nu sunt suficiente şi concludente pentru a se aprecia că sunt întrunite cerinţele legale ce se impun pentru a se suspenda executarea unui act administrativ, a cărei prezumţie de legalitate nu a fost răsturnată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul D.V.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat, în esenţă, că greşita interpretare dată de instanţa fondului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a avut ca şi consecinţă neaplicarea acestor dispoziţii legale pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral OMAPDR nr. 518 din 24 aprilie 2009.
În opinia recurentului în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul legal menţionat, cazul bine justificat rezidând din însăşi situaţia de fapt şi de drept care este de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii ordinului atacat, iar paguba iminentă constând în plata drepturilor salariale de care a fost şi este în continuare privat.
În sprijinul acestor susţineri recurentul a amintit Decizia nr. 1189/2008 a Curţii Constituţionale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ( în concret, Cauza Buchen contra Cehiei – 2002, în care Curtea a statuat că noţiunea de „bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu este asimilat unui drept de proprietate), Recomandarea R/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi faptul că actul normativ ce a stat la baza emiterii actului administrativ în discuţie – OUG nr. 37/2009 - se află sub controlul Curţii Constituţionale cu termen la 16 septembrie 2009.
Examinând cauza, prin prisma criticii formulate prin cererea de recurs, în temeiul art. 3041 C. proc. civ. şi având în vedere dispoziţiile legale incidente – art. 14 alin. (1) şi 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Temeiul juridic al cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009, îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin aceeaşi acţiune s-a solicitat şi anularea acestui act prin care autoritatea publică a decis eliberarea reclamantului din funcţia publică de director executiv adjunct, coordonator al domeniului public, la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Gorj.
În analiza cererii de suspendare cerute în baza art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ judecătorul este ţinut a se raporta la îndeplinirea cerinţelor fixate prin art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Cele două articole (art. 14 şi art. 15) care reglementează suspendarea executării unui act administrativ unilateral sunt în spiritul Recomandării nr. R(89)8 a Comitetului de Miniştri către Statele membre privind protecţia judiciară provizorie în materie de contencios administrativ (adoptată la 13 septembrie 1989), în sensul că măsurile de protecţie provizorie – cum este cazul suspendării executării actului administrativ – pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului este de natură că cauzeze grave prejudicii, reparabile doar cu dificultate şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
În acest context legal, judecătorul fondului a procedat la evaluarea celor două condiţii cumulative: „cazul bine justificat" şi „pentru prevenirea unei pagube iminente" şi constatând că acestea nu sunt îndeplinite a respins cererea de suspendare.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că, în concret, verificarea celor două condiţii presupune ca probatoriul administrat să evidenţieze suficiente elemente de natură a crea o puternică îndoială asupra legalităţii, altfel spus să constituie indicii temeinice de nelegalitate.
Având în vedere că actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau aplicarea în concret a legii, deci în baza şi în limitele legii, instanţa îşi limitează verificarea, atât în ce priveşte conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi în ce priveşte îndeplinirea celor două condiţii pentru a aprecia asupra suspendării executării actului, prin raportare la data emiterii sau adoptării actului administrativ.
În speţă, la momentul judecării cererii de suspendare a executării, nu era îndeplinită nici cerinţa „cazului bine justificat" şi nici cea a prevenirii unei „pagube iminente" în accepţiunea pe care însuşi legiuitorul o dă acestor sintagme [art. 2 lit. 1), lit. t) şi ş)].
Revenind la prima condiţie, chiar recurentul arată că la momentul soluţionării cererii de suspendare actul normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ în discuţie se afla sub control constituţional cu termen la 16 septembrie 2009 la Curtea Constituţională (C.C.R.).
Într-adevăr, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 C.C.R. a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, argumentând că această ordonanţă a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie; totodată OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din OUG nr. 105/2009 (publicată în M.O.f. nr. 668 din 6 octombrie 2009), care în rândul său a fost declarată neconstituţională în privinţa art. I pct. 1-15 şi 26, art. II, art. IV, art. V, art. VII şi anexa 1, (Decizia nr. 1629/2009 a C.C.R.) cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009 şi pe cale de consecinţă şi al Deciziei nr. 1257/209 a C.C.R.
Pentru argumentele deja arătate, aceste evenimente survenite ulterior datei la care s-a examinat cererea de suspendare (16 iulie 2009) nu sunt relevante în cauza de faţă.
În privinţa celeia de-a doua cerinţe prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a constatat în mod corect că aceasta nu este îndeplinită, neexistând dovezi ale iminenţei producerii unei pagube. De altfel, chiar norma europeană cu caracter de recomandare, invocată de recurent, se referă la prejudicii reparabile doar cu dificultate.
Or, în cauză neîncasarea drepturilor salariale aferente funcţiei de conducere nu poate fi asimilată unui astfel de prejudiciu, urmând desigur ca în analiza legalităţii pe fond a actului de eliberare din funcţie, la cerere, şi dacă se va constata caracterul nelegal şi vătămător al acestuia, paguba creată să fie acoperită.
Fără a fi incorectă trimiterea făcută de recurent la practica organului jurisdicţional al Consiliului Europei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), Înalta Curte constată că şi aceasta este nerelevantă în această fază a solicitării aplicării măsurii de protecţie provizorie împotriva actului administrativ contestat.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt neîntemeiate criticile aduse de recurent şi că în urma unei interpretări corecte a dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 instanţa fondului a reţinut că nu sunt incidente aceste dispoziţii legale pentru a se dispune suspendarea executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.V., împotriva încheierii din 16 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 877/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 922/2010. Contencios → |
|---|
