ICCJ. Decizia nr. 969/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 969/2010
Dosar nr.8317/2/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B.T.R. - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistem bancar, a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 30 din 23 februarie 2005 emisă de această autoritate şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. X din 05 noiembrie 2004 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin care s-a calculat în sarcina băncii accesorii suplimentare, în sumă de 841.116,24 RON aferente perioadei 28 februarie 2003 - 05 noiembrie 2004.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că se află în procedura de lichidare judiciară, iar în urma unui control efectuat de organul fiscal, acesta a formulat o plângere penală, în legătură cu modul de ţinere a contabilităţii la B.T.R. S.A., înainte de deschiderea falimentului, plângere aflată în prezent în curs de soluţionare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, sub nr. 18/P/2008.
Prin Nota de constatare din 18 februarie 2003, pârâta autoritate a stabilit în sarcina sa un debit în valoare de 4.666,740 RON, impozit pe venituri din salariu, calculat prin estimare pentru perioada 2000 - 2001 care include în mod nelegal şi accesorii calculate până la data de 28 februarie 2003, deşi procedura falimentului a fost deschisă la 03 iulie 2002.
Împotriva notei de constatare s-a formulat Contestaţia nr. X/2003, iar prin Decizia nr. Y/2003, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale. Ulterior, prin Decizia subsecventă nr. X din 05 noiembrie 2004, s-au calculat accesorii suplimentare în sumă de 841.116,24 RON, dobânzi aferente impozitului pe venituri din salarii. Contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost suspendată prin Decizia din 23 februarie 2005, având în vedere suspendarea pronunţată prin Decizia nr. Y/2003.
Decizia de suspendare nr. Z/2005 este nelegală pentru că nu există un motiv întemeiat de suspendare, simpla sesizare a organelor judiciare nejustificând prin ea însăşi, suspendarea unei contestaţii depuse la contribuabil. Conform art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, suspendarea se poate dispune dacă sunt întrunite următoarele condiţii: existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei care urmează a se da de organul fiscal.
În cauză, bănuiala existenţei unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale, deşi au trecut mai mulţi ani din 2003, data sesizării lor. Mai mult, soluţia care se va da în cauza penală, nu influenţează soluţia organului fiscal, deoarece prin Decizia contestată s-au calculat accesorii aferente perioadei 28 februarie 2003 - 05 noiembrie 2004, deci după deschiderea procedurii falimentului.
La data de 10 februarie 2009 reclamanta a formulat o cerere modificatoare a acţiunii, arătând că solicită instanţei să constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei din 01 decembrie 2004, măsură comunicată prin Adresa din 14 mai 2008 a pârâtei şi pe cale de consecinţă, obligarea acesteia la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei prin direcţia specială.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca urmare a faptului că Decizia nr. Z/2005 i-a fost comunicată reclamantei la 23 februarie 2005. Or, având în vedere prevederile art. 218 alin. (2) din OG nr. 92/2003 şi art. 11 alin. (1), (2), (5) din Legea nr. 554/2004 termenul de prescripţie de 6 luni s-a împlinit la 23 august 2005.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţă civilă nr. 1281 din 25 martie 2009 a respins excepţia dreptului la acţiune invocată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a admis acţiunea precizată de reclamanta B.T.R., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar; a constatat nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei din 2 decembrie 2004 şi a obligat pârâta să reia procedura de soluţionare a acestei contestaţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererilor succesive de reluare a procedurii administrative, ultima fiind formulată la data de 25 mai 2008 (la care s-a răspuns cu Adresa din 26 iunie 2008), deci în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 214 alin. (3) din OG nr. 92/2003, republicată, pentru reluarea procedurii administrative, în condiţiile în care pe de o parte nu s-a început urmărirea penală în cauza în care pârâta a formulat plângere penală, deşi au trecut aproximativ 6 ani de la data formulării plângerii, iar pe de altă parte, procedura administrativă suspendată se referă la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii procedurii falimentului în privinţa cărora există o jurisprudenţă constantă, care relevă lipsa unei influenţe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În plus, a mai reţinut instanţa de fond, starea de incertitudine prelungită în care a fost plasată reclamanta în privinţa modului de soluţionare a contestaţiei sale administrative, în raport cu o plângere penală în legătură cu care nu s-au produs probe că ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă, echivalează cu privarea acesteia de dreptul de acces liber la justiţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii formulate de Banca Română, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a făcut referire la următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii:
1. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, soluţia adoptată de prima instanţă este greşită, întrucât prin acţiunea formulată, astfel cum a fost modificată la 10 februarie 2009, se tinde la sancţionarea refuzului nejustificat de repunere pe rol a contestaţiei, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 care consacră drept moment de început al termenului de prescripţie de 6 luni data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.
Or, în speţă, cererea precizatoare şi modificatoare prin care reclamanta a contestat refuzul pretins nejustificat de repunere a contestaţiei pe rol a fost formulată la 10 februarie 2009, mult după expirarea termenului de prescripţie care a început să curgă de la data comunicării respectivului refuz, respectiv de la 16 mai 2008.
Faptul că reclamanta a înţeles să formuleze şi o plângere prealabilă, în pofida faptului că o atare obligaţie este instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 numai în situaţia contestării actelor administrative tipice, nu prezintă relevanţă sub acest aspect.
Totodată, susţine recurenta, deşi reclamanta şi-a precizat acţiunea, practic obiectul acesteia a rămas acelaşi, anume anularea efectelor deciziei de suspendare, anulare care putea fi solicitată numai în termenul de 6 luni de la comunicarea Deciziei nr. Z/2005 şi nu la peste 3 ani de la comunicarea acesteia.
2. Sub aspectul fondului cauzei, au fost nesocotite prevederile art. 214 (3) din OG nr. 92/2003 potrivit cărora procedura administrativă este reluată numai la încetarea motivului care a determinat suspendarea, procedându-se, totodată, în mod greşit, la emiterea unor aprecieri cu privire la motivele care au determinat suspendarea şi legalitatea Deciziei nr. Z/2005, ca urmare a promovării unei acţiuni la peste 3 ani de la comunicarea acesteia.
În opinia recurentei, în speţă nu poate fi vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a cererii intimatei-reclamante, astfel cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere faptul că suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei dăinuie până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, iar prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada pronunţării unei astfel de soluţii.
Constatările instanţei de recurs.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că nu subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, pentru considerentele în continuare arătate.
1. Cu privire la soluţia adoptată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:
Sesizând instanţa de contencios administrativ, reclamanta a solicitat iniţial, la 16 decembrie 2008, atât anularea în tot a Deciziei din 23 februarie 2005 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei din 5 noiembrie 2004 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
La data de 11 februarie 2009 a fost înregistrată la instanţă cererea precizatoare şi modificatoare a acţiunii în sensul că se solicită să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să reia procedura de soluţionare a acesteia.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte petitul privind anularea Deciziei din 23 februarie 2005, iniţial formulat, motivat de faptul că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la 24 februarie 2005, fără a mai aduce alte precizări ulterior datei modificării acţiunii.
În ceea ce priveşte Adresele din 23 aprilie 2008 şi din 21 mai 2008, s-a apreciat doar că acestea nu pot avea consecinţele juridice ale unei cereri de repunere în termenul de prescripţie pentru a se solicita anularea respectivei decizii.
Pentru a reţine netemeinicia excepţiei invocate, prima instanţă s-a raportat în mod corect la obiectul precizat al cererii introductive şi la caracterul succesiv al cererilor de reluare a procedurii administrative, ultima dintre acestea formulată la 21 mai 2008, fiind urmată de soluţia administrativă nefavorabilă comunicată la 26 iunie 2008. Or, cum acţiunea introductivă a fost înregistrată la 16 decembrie 2008, iar prin aceasta s-a solicitat şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, s-a concluzionat corect că dreptul la acţiune a fost exercitat în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Limitele legale impuse pentru exercitarea dreptului la acţiune, între care şi termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă măsuri de protecţie a stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice şi a efectelor actelor administrative, fiind menite să stipuleze "activismul" procesual al persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ tipic sau asimilat.
Prescripţia sancţionează, aşadar, pasivitatea respectivei persoane, împlinirea termenului astfel instituit având ca efect stingerea dreptului său la acţiune. Totodată, raportat la caracterul său absolut, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi din oficiu.
Examinând din această perspectivă susţinerile recurentei şi ţinând seama de circumstanţele concrete ale cauzei vizând, în principal, modalitatea şi data sesizării instanţei (anterior indicate), stabilirea cadrului procesual sub aspectul obiectului acţiunii reclamantei şi caracterul succesiv al cererilor formulate anterior exercitării dreptului la acţiune, o atare pasivitate nu poate fi reţinută.
Având în vedere caracterul continuu al refuzului pretins nejustificat practicat de pârâtă şi, în condiţiile în care prevederile art. 7 (1) din Legea nr. 554/2004 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile doar în situaţia contestării actelor administrative tipice, revenirea reclamantei la solicitarea de repunere pe rol a contestaţiei nu poate fi caracterizată decât o nouă cerere cu acelaşi obiect, relevantă fiind, sub acest aspect, finalitatea urmărită şi nu termenii literali utilizaţi în conţinutul său.
Ca atare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie de 6 luni a început să curgă numai la data comunicării răspunsului conţinând soluţia administrativă nefavorabilă asupra ultimei cereri, respectiv la 26 iunie 2008, cum corect a reţinut judecătorul fondului.
Or, în raport cu această dată, incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi reţinută, sesizarea instanţei intervenind anterior împlinirii termenului în discuţie, respectiv la 16 decembrie 2008.
2. Sub aspectul fondului cauzei
Prin Decizia nr. 96 din 14 aprilie 2003 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva Notei de constatare din 18 februarie 2003 prin care s-a stabilit atât debitul principal, respectiv TVA de plată în sarcina societăţii, cât şi obligaţii fiscale accesorii până la data de 18 februarie 2003 (notă avută în vedere şi la calculul accesoriilor în cuantum de 8.411.162.390 ROL stabilit prin Decizia din 5 noiembrie 2004) până la soluţionarea definitivă a laturii penale.
Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă, rămânând definitivă în sistemul căilor de atac administrative.
Reclamanta a contestat Decizia de calcul a accesoriilor pentru perioada 28 februarie 2003 - 5 noiembrie 2004 (în continuarea celor stabilite prin Note de constatare din 18 februarie 2003), iar organul de soluţionare a contestaţiei, prin Decizia nr. Z/3 februarie 2005, a dispus suspendarea soluţionării acesteia, în temeiul art. 183 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 (214 după republicare), reţinând existenţa unei legături cauzale dintre accesoriile astfel calculate asupra bazei de calcul individualizată prin Nota de constatare din 18 februarie 2003 şi finalizarea cercetărilor penale sub aspectul falsificării sau alterării documentelor financiar contabile ale societăţii, cu consecinţa denaturării veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare.
Întrucât plângerea penală nu a fost soluţionată definitiv pe o perioadă îndelungată de timp, reclamanta a solicitat reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, învederând şi faptul că aceasta a vizat nelegalitatea calculării accesoriilor după data deschiderii procedurii falimentului împotriva băncii, ca urmare a dispoziţiilor exprese ale art. 202 din Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului instituţiilor de credit, modificată şi completată prin OUG nr. 138/2001, precum şi ale art. 41 (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
S-a precizat şi faptul că instanţele de judecată s-au pronunţat în 164 de cazuri similare, în mod irevocabil, în sensul că B.T.R. nu datorează accesorii după data deschiderii falimentului.
În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) din OUG nr. 92/2003, procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea aşa cum a susţinut recurenta.
În raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, fără a analiza motivele care au determinat luarea unei astfel de măsuri, cum se susţine în recurs, judecătorul fondului a concluzionat însă, în mod corect, că se impune reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, chiar şi absenţa dovezii cu privire la soluţionarea definitivă a laturii penale, în condiţiile în care societatea reclamantă se află în procedura falimentului şi nu s-au produs probe că soluţionarea respectivei plângeri penale, formulate la 13 februarie 2003, ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă.
În recurs s-a făcut, de altfel, dovada faptului că nu s-a început urmărirea penală în respectiva cauză, iar plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 18/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi a Rezoluţiei nr. 1096/II2/2009 din 16 august 2009 a Procurorului şef al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost respinsă de Judecătoria Sectorului 5 prin hotărârea pronunţată la 11 ianuarie 2010 în Dosarul nr. 11295/302/2009.
În aceste condiţii, chiar dacă această hotărâre nu este definitivă, prelungirea stării de incertitudine în care a fost plasată reclamanta (aflată în procedura falimentului) prin modul de soluţionare a contestaţiei sale, cu consecinţa privării acesteia de dreptul de acces liber la justiţie garantat prin art. 21 din Constituţia României, nu se justifică şi, prin urmare soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
Criticile recurentei nu pot fi reţinute, întrucât prima instanţă nu a analizat justeţea motivelor care au determinat suspendarea soluţionării contestaţiei, statuând doar că jurisprudenţa constantă din materia falimentului în privinţa accesoriilor aferente perioadei ulterioare deschiderii respectivei proceduri relevă faptul că, la acest moment, rezultatul cercetărilor penale şi eventuala constatare a săvârşirii vreunei infracţiuni nu mai pot influenţa hotărâtor soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă, în situaţia neîndeplinirii acestei cerinţe justificându-se întrutotul concluzia privind temeinicia acţiunii reclamantei.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 1281 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5653/2010. Contencios. Anulare acte privind... | ICCJ. Decizia nr. 5779/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
