ICCJ. Decizia nr. 954/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 954/2010
Dosar nr.36232/3/2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.E., A.C., s.a.m.d., prin reprezentant Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în contradictoriu cu pârâţii Garda Financiară - Comisariatul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, au solicitat obligarea acestora din urmă la plata drepturilor salariale cuvenite, constând în suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, tot în procent de 25% din salariul de bază începând cu 22 martie 2004 până în prezent, actualizate cu indicele de inflaţie precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Reclamanţii, în motivarea acţiunii, arată că sunt funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte - Garda Financiară - Comisariatul General şi că potrivit dispoziţiilor legate, respectiv Legea nr. 188/1999 au dreptul să primească cele două sporuri solicitate care nu s-au acordat pană în prezent, deşi sunt prevăzute încă din anul 2004 în lege.
Au mai susţinut reclamanţii că, prevederile legate au fost însă suspendate succesiv, prin OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006, iar ulterior, pe anii 2007 şi 2008 nu s-au mai suspendat de la aplicare, ceea ce determină aplicarea dispoziţiilor legate în cauză, însă pârâţii refuza să le aplice.
Reclamanţii au mai arătat că sporurile solicitate reprezintă un drept câştigat care derivă dintr-un raport de muncă şi că în conformitate cu art. 41 şi 53 din Constituţia României şi art. 1 Protocolul nr. 1 şi art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt opozabile angajatorului, care are obligaţia să le aplice.
Pârâta Garda Financiară - Comisariatul general, prin întâmpinare, a solicitat respingere acţiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că de la introducerea acestor sporuri în lege şi până în prezent au operat suspendări de la aplicare şi, mai mult legiuitorul nu a estimat procentual cuantumul acestora, deci creanţa pretinsă nu este certă, lichidă şi exigibilă pentru a se acorda. Mai mult s-a mai indicat că acest sistem de salarizare prin sporurile indicate este provizoriu instituit de legiuitor.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin întâmpinare, a solicitat constatarea lipsei calităţii sale procesuale active (excepţie la care a renunţat ulterior la data de 28 ianuarie 2009) şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru că a operat o suspendare a normelor legale invocate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2936 din 04 noiembrie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ., şi ale Legii nr. 188/1999.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 901 din 4 martie 2009 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A.E., A.O.C., ş.a.m.d., prin Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în contradictoriu cu pârâţii Garda Financiară - Comisariatul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Conform art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată:
"1) Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi de alte drepturi salariate, în condiţiile legii.
3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Mai arată prima instanţă că art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, pe de o parte, nu prevede valori ale elementelor care compun salariul funcţionarului public, iar pe de altă parte, consacră principiul reglementării salarizării funcţionarilor publici prin lege specială, concluzia esenţială care se desprinde constă în aceea că acest text de lege nu stabileşte în favoarea funcţionarilor publici drepturi patrimoniale propriu-zise, ci doar vocaţia de a obţine un salariu compus din toate cele 4 elemente indicate de textul de lege.
În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi eventuale ar presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008 în cuprinsul căreia s-a reţinut expressis verbis că "instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative" astfel că, nu au competenţa de a se substitui legiuitorului în privinţa acordării efective a unui drept eventual prevăzut de lege, dar care, evident, în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Totodată, trebuie precizat că, întrucât art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabileşte doar o vocaţie a funcţionarilor publici la obţinerea unui salariu compus din toate cele 4 elemente indicate (care se transformă în drept patrimonial propriu-zis, doar în momentul concretizării sale în legea salarizării funcţionarilor publici), nu prezintă relevanţă faptul suspendării, în parte, a acestui text de lege. De altfel, din analiza actelor normative speciale privind salarizarea funcţionarilor publici rezultă că sporurile în discuţie se acordă numai în anumite situaţii riguros reglementate de lege, dar în care nu se află reclamanţii din prezenta cauză, nefăcându-se dovezi în acest sens.
A mai susţinut instanţa că funcţionarul public care s-a aflat în situaţia reglementată de art. 13, a primit (sau trebuia să primească) drepturile salariale ale funcţiei sale, la care s-a adăugat suplimentul postului ocupat cu caracter temporar.
Concluzionând, instanţa a susţinut că suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toţi funcţionarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în situaţia în care, în urma transferului, promovării ori a altor cazuri de modificare ale raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, acestora trebuie să li se asigure creşterea salarială prevăzută de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în calitate de reprezentant al reclamanţilor A.E., A.O.C., ş.a.m.d., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând, în mod generic, dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, în esenţă, reclamanţii susţin că dreptul la suplimentul postului şi la suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii, care nu poate fi restrâns prin simplul fapt al invocării inexistenţei unor temeiuri legale care să învestească instanţa de judecată cu acordarea acestora.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs în sensul că în mod greşit instanţa de fond nu a acordat reclamanţilor drepturile salariale solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este temeinică şi legală, atât pentru considerentele reţinute în hotărârea recurată, cât şi pentru cele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 31 - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat "Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situaţiile expuse de instanţa fondului.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor-reclamanţi şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
O asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
De altfel, în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici în calitate de reprezentant al reclamanţilor, A.E., A.O.C., A.Ş.C., A.V., ş.a.m.d., împotriva Sentinţei civile nr. 901din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 955/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 945/2010. Contencios → |
|---|
