ICCJ. Decizia nr. 5653/2010. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5653/2010
Dosar nr. 886/2/2006
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 decembrie 2005, reclamantele SC G. SRL şi SC P.R. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal anularea parţială a deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de pârât, în ceea ce le priveşte şi în subsidiar, modificarea acesteia în sensul diminuării amenzilor aplicate.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că prin Decizia atacată s-a constatat încălcarea de către SC W.R. SRL şi de către distribuitorii produselor furnizate de aceasta a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1996, prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct şi indirect prin discounturi a preţurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL şi convertirea împărţirii pieţelor de desfacere şi a alocării clienţilor.
În aceste condiţii, pârâtul Consiliul Concurenţei a aplicat sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 1.228.380,8 RON pentru reclamanta SC G. SRL, respectiv 115.495,72 RON pentru reclamanta SC P.R. SRL.
Reclamantele au invocat excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională arătând că termenul de prescripţie aplicabil este cel reglementat de OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, respectiv 6 luni, astfel că aplicarea sancţiunii amenzii în privinţa ambelor reclamante apare ca nelegală.
Au mai arătat că nu există dovezi în sensul existenţei unor fapte anticoncurenţiale, clauzele inserate în contractul de distribuţie fiind legale.
De asemenea, au invocat greşita individualizare a sancţiunii aplicate arătând că sancţiunea aplicată nu putea fi mai mare decât maximul general prevăzut de OG nr. 2/2001, respectiv 100.000 RON.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 2264 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantele SC G. SRL şi SC P.R. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005, Consiliul Concurenţei a reţinut, în baza concluziilor raportului de investigaţie, că un număr de 27 de societăţi comerciale (furnizorul SC W.R. SRL şi 26 de distribuitori), printre care şi reclamantele, au încălcat pe de o parte prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, prin încheierea unor înţelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct şi indirect, prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL, iar pe de altă parte, prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, prin convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării clienţilor.
Astfel, s-a reţinut că distribuitorii agreaţi de SC W.R. SRL ca parte a reţelei sale de distribuţie şi care cumpără produse de la SC W.R. SRL în scopul revânzării, sunt agenţi economici în sensul art. 5 alin. (1) din lege, iar contractele încheiate între SC W.R. SRL şi distribuitorii săi reprezintă înţelegeri verticale între agenţii economici în sensul art. 5 alin. (1) din lege.
Aceste acorduri au avut ca obiect stabilirea preţului de revânzare, prin aceasta restrângând sau denaturând concurenţa prin preţ, indiferent de gradul exact în care aceste acorduri au fost puse în aplicare. Convenirea preţului la care cumpărătorul revinde produsele furnizorului reprezintă o restricţionare evidentă a concurenţei care este în mod expres interzisă de art. 5 alin. (1) din lege.
S-a mai reţinut că prin Decizia contestată, pârâtul Consiliul Concurenţei a arătat că restricţionarea concurenţei prin convenirea preţului de revânzare între furnizor şi distribuitori este o restricţionare gravă interzisă per se.
În plus, prevederile contractuale prin care se limitează libertatea distribuitorului de a-şi stabili preţul de revânzare, împărţirea teritoriilor şi a clienţilor, dar şi stabilirea discounturilor acordate în piaţă, i-a eliberat pe aceştia de presiunea concurenţială, asigurându-le profitul prestabilit.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, invocată de reclamante, s-a reţinut inaplicabilitatea termenului general de prescripţie reglementat de art. 13 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, întrucât art. 56 din Legea nr. 21/1996 menţionează expres acest lucru; în speţă nu este aplicabil nici termenul general de prescripţie din Decretul nr. 167/1958 în a cărui sferă de aplicare nu se include şi sancţionarea contravenţională.
Pe cale de consecinţă, din interpretarea jurisprudenţei C.J.C.E. şi a art. 64 pct. 1 şi 2 din Acordul European instituind o asociere între România şi Comunităţile Europene, prima instanţă a apreciat că în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani instituit de Regulamentul C.E.E. nr. 2988/1974.
Cu privire la excepţia nelegalităţii procedurii de investigaţie, s-a reţinut netemeinicia acesteia, întrucât cele două ordine, respectiv ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004 prin care s-a dispus declanşarea procedurii de investigaţie având ca obiect „posibila încălcare a art. 6 şi art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 de către SC W.R. SRL” şi ordinul nr. 206 din 05 noiembrie 2005 prin care primul ordin a fost modificat în sensul dispunerii unei investigaţii având obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) de către SC W.R. SRL şi partenerii săi contractuali, circumscriu determinabil sfera persoanelor vizate de investigaţie, adică distribuitorii SC W.R. SRL.
Pe fondul cauzei, cu privire la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, reţinută în sarcina reclamantelor, s-a observat că din modul de formulare a art. 3 din contractele de distribuţie, nu reiese că preţul recomandat la care se face referire ar fi un preţ maxim recomandat, din moment ce în Anexa 2 la contract se menţiona un singur preţ al produsului, care a şi fost considerat de altfel de către distribuitori ca preţ fix.
În aceeaşi ordine de idei, s-a constatat că politica de vânzări, document ce emană de la furnizorul SC W.R. SRL, agreat şi implementat de toţi distribuitorii, a reprezentat pentru distribuitori comportamentul comercial cu privire la produsele SC W.R. SRL.
Astfel, prin intermediul politicii se stabileau condiţiile acordate în piaţă, discounturile practicate pe grupe de clienţi, respectiv 0% pentru clienţii en-detail, 6% pentru clienţii de tip reţele, din centrele en-gross, supermarketuri importante şi 8% pentru clienţii en-gross importanţi.
Or, aşa cum rezultă din telefaxul din 13 februarie 2002, transmis de SC W.R. SRL tuturor distribuitorilor, reclamanta SC G. SRL a încălcat setul de înţelegeri stipulat în politica de vânzări, prin aplicarea unor discounturi mai mari decât cele agreate, fiind sancţionată cu suspendarea unor bonusuri aferente lunii precedente.
Cu privire la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, potrivit cu care, sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele are urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii, s-a reţinut că prin aceeaşi politică de vânzări s-a convenit şi asupra alocării clienţilor către distribuitori, aspect care se regăseşte şi în actele adiţionale la contractele de distribuţie, în care se menţionează expressis verbis „clienţi alocaţi”, condiţii care au fost încălcate de reclamanta SC G. SRL.
Astfel, s-a reţinut că politica de vânzări cuprinde interdicţia distribuitorilor de a oferta pe un client de tip key account, mai puţin în situaţii excepţionale, de lipsă de produse pe stoc, fiind menţionat faptul că ofertarea unui client de tip key account de către un alt distribuitor decât cel alocat este nedorită de SC W.R. SRL şi va fi considerată abatere de la politica de vânzări.
Pe de altă parte, s-a constatat că documentul 18, care probează faptul că politica de vânzări a fost aplicată de către SC W.R. SRL şi distribuitorii săi în mod continuu până în anul 2004, deci şi după anul 2002, cuprinde liste cu distribuitori, clienţi alocaţi şi discounturi care respectă principiile politicii de vânzări, fiind întocmit, potrivit chiar susţinerilor SC W.R. SRL, în anul 2004.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei s-a constatat că reclamanta SC G. SRL încălcat politica de vânzări prin extinderea activităţii de distribuţie în judeţul Prahova, judeţ ce nu face parte din teritoriul alocat, fiind sancţionată prin reţinerea a 1% din suma procentelor ce se constituie bonusuri aferente achiziţiilor totale efectuate de aceasta.
A concluzionat prima instanţă că prin aceste înscrisuri s-a făcut dovada existenţei faptei prevăzută şi sancţionată de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.
În ce priveşte sancţiunile aplicate, s-a reţinut că legea prevede suficiente elemente de individualizare în concret a sancţiunii, elemente care au fost avute în vedere la stabilirea amenzilor.
În acest sens, la stabilirea nivelului de bază al amenzilor aplicate, s-a reţinut o gravitate medie în determinarea nivelului de bază şi o durată medie în privinţa reclamantei SC G. SRL şi o durată scurtă în privinţa reclamantei SC P.R. SRL, fiind, totodată, aplicate şi circumstanţe atenuante, respectiv rolul pasiv sau imitativ în privinţa încălcării şi colaborarea efectivă în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele SC G. SRL şi SC P.R. SRL solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii judecătoreşti atacate, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
În subsidiar, s-a solicitat modificarea hotărârii judecătoreşti atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi, în principal, anularea parţială a deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2004emisă de Consiliul Concurenţei în ceea ce le priveşte pe recurentele-reclamante, iar, în subsidiar modificarea deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2004, în sensul diminuării amenzii aplicate prin aplicarea corectă a mecanismului de individualizare a sancţiunii, pentru că sancţiunea care ar fi trebuit să fie aplicată nu putea fi mai mare decât maximul general prevăzut de OG nr. 2/2001, respectiv 100.000 RON.
În motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive:
I. Sentinţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cel mult cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se impune casarea hotărârii judecătoreşti.
Se arată că instanţa de fond nu a reţinut niciun considerent prezentat de reclamante în legătură cu fapta de a fi acceptat disconturile acordate pe piaţă de SC W.R. SRL în baza înţelegerilor avute cu anumiţi clienţi importanţi.
Referitor la solicitarea de diminuare a amenzii, instanţa de fond s-a rezumat să preia din instrucţiunile din 10 mai 2004 privind individualizarea sancţiunilor prevăzute de art. 56 din Legea nr. 21/1996, dar nu a motivat de ce a avut în vedere prevederile art. 51 din Legea nr. 21/1996 în forma în vigoare din 2003, deşi, cel puţin pentru una dintre reclamante, relaţia contractuală încetase din 2002, de ce faptele au fost considerate de gravitate medie deşi reclamantele au apreciat ca fiind de gravitate unică, de ce nu au fost avute în vedere celelalte circumstanţe atenuante invocate de reclamante pentru diminuarea bazei de calcul a amenzii.
II. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât dreptul organelor Consiliului Concurenţei de a aplica recurentelor-reclamante sancţiunea amenzii era prescris.
Se critică soluţia instanţei de fond pentru că în speţă nu este aplicabil termenul de prescripţie reglementat de Regulamentul C.E.E. nr. 2988/1974 întrucât nu exista nicio prevedere legală care consacră în legislaţia internă acest act normativ comunitar.
Mai mult, prevederile art. 64 pct. 1 şi 2 din Acord reglementează exclusiv situaţia în care anumite practici anticoncurenţiale ar putea afecta comerţul dintre România şi Comunitatea Europeană, or, dacă a existat o înţelegere verticală, acesta nu a avut nicio implicaţie în ţările din C.E.E., iar, pe de altă parte, în anul 2003, prin OUG nr. 121/2003, termenul de prescripţie aplicabil în materia sancţionării faptelor anticoncurenţiale a fost aliniat legislaţiei comunitare şi este aplicabil numai din 2003.
Se susţine că în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni reglementat de OG nr. 2/2001, deoarece legea aplicabilă la data încetării săvârşirii faptei era Legea nr. 21/1996 în forma aflată în vigoare înainte de apariţia OUG nr. 121/2003 şi care nu prevedea niciun termen special de prescripţie în materia răspunderii contravenţionale stabilite în urma încălcării dispoziţiilor acestui act normativ.
Instituţia prescripţiei fiind una de ordine publică, termenul general de prescripţie stabilit de legea generală trebuie aplicat ori de câte ori legea specială nu are o dispoziţie contrară expresă, aşa cum a statut şi Curtea Constituţională, astfel că singurul termen de prescripţie aplicabil este termenul general de prescripţie în materie contravenţională (şase luni de la data săvârşirii faptei, potrivit OG nr. 2/2001).
Chiar dacă s-ar aprecia că termenul de prescripţie este cel de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, faptele sancţionate erau prescrise, sancţiunea aplicându-se abia la 19 decembrie 2005, deşi faptele fuseseră epuizate la 13 februarie 2002.
În cazul contravenţiilor continue, se consideră că prevederile art. 13 alin. (2) din OG nr. 2/2001 trebuie să fie interpretat în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării faptei numai dacă aceasta nu fusese epuizată, iar în cazul în care fusese epuizată anterior constatării, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care contravenientul încetează să mai săvârşească presupusa contravenţie.
În speţă, din punctul de vedere al Consiliului Concurenţei, data epuizării faptei săvârşite de SC P.R. SRL este data de 01 martie 2002, data finalizării relaţiei contractuale cu SC W.R. SRL, astfel că dreptul de a aplica sancţiunea este prescris pentru că s-a finalizat la 31 august 2002 şi chiar dacă termenul de prescripţie ar fi cel de 3 ani, termenul era împlinit pentru că sancţiunea a fost aplicată la 19 decembrie 2005.
Se arată că este eronată susţinerea Consiliului Concurenţei potrivit căreia termenul de prescripţie a fost întrerupt prin emiterea ordinului nr. 384 din 25 octombrie 2004 prin care s-a declanşat procedura de investigare pentru că în condiţiile aplicării termenului general de prescripţie de 3 ani devin aplicabile toate prevederile Decretului nr. 167/1958, inclusiv cele referitoare la întreruperea termenului de prescripţie.
Or, emiterea ordinului nr. 384/2004 nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar întreruperea prescripţiei este o situaţie de excepţie, care trebuie prevăzută în mod expres de lege şi care nu poate fi extinsă prin analogie la alte ipoteze.
Însă, în cazul recurentelor-reclamante, faptele caracterizate ca fiind anticoncurenţiale au încetat să mai fie săvârşite în ceea ce priveşte fixarea preţului de vânzare la 13 februarie 2002, iar în privinţa faptei de alocare teritorială şi a clienţilor, la 08 ianuarie 2002.
Singura probă invocată de Consiliul Concurenţei pentru a susţine continuitatea faptelor SC G. SRL până în anul 2004 este documentul nr. 18 care cuprindea o listă cu distribuitorii, teritorii, clienţii alocaţi şi care ar fi datat din anul 2004, document avut în vedere de instanţa de fond, dar acest document este nedatat.
III. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât investigaţia recurentelor-reclamante a fost efectuată fără a exista un ordin în acest sens, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că, aşa cum rezultă din ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004, această procedură de investigaţie se declanşează numai cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 6 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 de către SC W.R. SRL nu şi de către distribuitorii săi.
În aceste condiţii, procedura de investigaţie faţă de SC P.R. SRL şi SC G. SRL, în calitate de distribuitori de produse SC W.R. SRL, s-ar fi desfăşurat în mod nelegal pentru că nu ar exista niciun act administrativ prin care Consiliul Concurenţei să dispună şi să aducă la cunoştinţa reclamantelor faptul că cercetările efectuate le vizează în mod direct.
Abia prin ordinul nr. 206/2005 s-a stabilit că investigaţia priveşte şi pe „partenerii contractuali” ai SC W.R. SRL, dar acest ordin nu poate „acoperi” nulitatea investigaţiilor.
IV. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât faptele reţinute în sarcina recurentelor-reclamante nu au caracter anticoncurenţial, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se invocă şi că fapta SC W.R. SRL de a stabili cu SC G. SRL şi SC P.R. SRL, prin contracte de distribuţie, limita maximă recomandată a preţurilor de revânzare nu este o faptă anticoncurenţială deoarece art. 3 alin. (2) din contract stabileşte nişte preţuri de vânzare recomandate de furnizor (SC W.R. SRL) pentru fiecare produs în parte.
Deşi instanţa de fond a prezentat ca argument în susţinerea acestora practici anticoncurenţiale documentul denumit „Politica de vânzări” transmis de SC W.R. SRL tuturor distribuitorilor la 13 martie 2001, totuşi nu există dovezi că după 13 februarie 2002 SC W.R. SRL a mai insistat să mai aplice politica de vânzări, iar probele administrate au dovedit că în mod real distribuitorii produselor SC W.R. SRL (inclusiv reclamantele) au practicat politici diferite de preţuri, elaborate individual şi independent de către fiecare dintre aceştia.
Mai mult, s-a considerat de către recurentele-reclamante, că politica de vânzări nu reprezintă un acord, ci un simplu act unilateral emis de către SC W.R. SRL, având caracter de recomandare, emis în vederea asigurării tranziţiei de la distribuţia produselor de către un distribuitor unic către distribuţia acestora de către mai mulţi distribuitori şi nu reprezintă un acord între furnizor şi distribuitori. Dacă se aprecia că este un acord atunci Consiliul Concurenţei trebuia să probeze aceasta.
Oricum, după data de 13 februarie 2002 documentul intitulat „politica de vânzări” şi-a încetat aplicabilitatea şi se critică soluţia instanţei de fond pentru că a reţinut aşa-zisul caracter de continuitate după această dată, baza documentului nr. 18 care prezintă liste cu numele unei părţi a licenţei produselor SC W.R. SRL din anumite judeţe, precum şi disconturile acordate acestora de către distribuitori şi care ar data din 2004.
Însă, se apreciază că acest document este nedatat, dar cuprinde direcţii care îşi încetaseră activitatea înainte de 1 ianuarie 2004, fiind un document intern conceput în scop statistic, fără nicio participare din partea distribuitorilor.
S-a arătat că fapta SC G. SRL de a accepta nivelul disconturilor acordate pe piaţă pe baza înţelegerilor avute de SC W.R. SRL cu anumiţi clienţi importanţi nu este o faptă anticoncurenţială, cel puţin din perspectiva distribuitorilor, printre care şi reclamantele şi că reglementările legale europene privind concurenţa nu interzic furnizorului să aibă contact direct sau să încheie un acord cu clienţii distribuitori, iar nici Comisia Europeană şi nici Curtea Europeană de Justiţie nu au condamnat vreodată o astfel de situaţie.
În privinţa fixării nivelului disconturilor acordate în piaţă în baza înţelegerilor avute de SC W.R. SRL cu anumiţi clienţi importanţi, se susţine că acestea au avut efecte exclusiv benefice asupra pieţei, încadrându-se în exceptările de la interdicţia stabilită de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, exceptări reglementate de alin. (2) al aceluiaşi text legal.
În speţă, se consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a aprecia că recurentele-reclamante au participat la o alocare strictă, teritorială şi a clienţilor, promovată de SC W.R. SRL deoarece:
- nu există nicio dispoziţie contractuală prin care SC W.R. SRL să fi convenit cu distribuitorii săi o alocare teritorială şi a clienţilor;
- dacă s-ar aprecia prin absurd că o asemenea alocare de clienţi şi teritorii ar fi existat, atunci aceasta ar fi fost valabilă şi justificată în lumina dispoziţiilor legale europene şi româneşti;
- efectele pozitive ale unei presupuse alocări teritoriale şi a clienţilor, atât pentru părţile implicate, cât şi pentru consumul final, ar fi fost sensibil mai mari decât efectele negative ale acesteia.
V. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în subsidiar, faţă de apărările făcute, Consiliul Concurenţei nu a aplicat toate criteriile concrete de determinare a sancţiunii aplicate.
Pentru că instanţa de fond nu a motivat hotărârea judecătorească din prisma criticilor referitoare la individualizarea sancţiunii, se arată că Decizia nr. 224/2005 este nelegală pentru că:
- baza de calcul a amenzii a fost stabilită greşit în raport de cota de piaţă;
- baza de calcul a amenzii a fost stabilită greşit în raport de cifra de afaceri;
- individualizarea sancţiunii este nelegală pentru că trebuia avută în vedere cifra de afaceri aferentă anului 2001, an anterior încetării faptei continue şi trebuie avută în vedere cifra de afaceri obţinută ca urmare a comercializării produselor SC W.R. SRL;
- baza de calcul a amenzii a fost stabilit greşit întrucât Consiliul Concurenţei a aplicat în mod greşit şi discreţionar elementele legale de individualizare a sancţiunii amenzii, neţinând seama de gravitatea faptei şi de consecinţele concrete ale acesteia.
Fiind o înţelegere pe verticală, neexistând niciun impact concret asupra pieţei relevante, întinderea geografică a pieţei relevante se impune calificarea faptei ca fiind de gravitate minoră.
Decizia este nelegală întrucât Consiliul Concurenţei nu a avut în vedere şi o serie de circumstanţe atenuante hotărâtoare pentru diminuarea sancţiunii aplicate:
- pe piaţa relevantă a gumei de mestecat nu s-a luat nicio măsură sancţionatorie de către Consiliul Concurenţei;
- existenţa unei îndoieli rezonabile din partea agentului economic cu privire la caracterul contravenţional al comportamentului restrictiv;
- SC P.R. SRL şi SC G. SRL nu au fost niciodată sancţionate de Consiliul Concurenţei;
- SC P.R. SRL şi SC G. SRL au avut un comportament concurenţial pentru că au încălcat „politica de vânzări”, acţionând în mod autonom, în vederea satisfacerii propriului interes comercial;
- SC P.R. SRL şi SC G. SRL au încetat fapta înainte de investigaţia începută de Consiliul Concurenţei;
- amenda aplicată reclamantelor are un impact foarte serios asupra acestora, cuantumul deosebit de ridicat conducând la imposibilitatea continuării activităţii.
VI. Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât organele competente ale Consiliului Concurenţei au aplicat o amendă mai mare decât maximul legal general al pedepsei aplicate.
Pentru că în sarcina reclamantelor a fost reţinută săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 91 lit. a) din Legea nr. 21/1996 se aplică prevederile OG nr. 2/2001, cu menţiunea că acestea, dacă s-ar fi considerat vinovate, ar fi putut achita jumătate din minimul special al amenzii în 48 de ore de la data comunicării sancţiunii aplicate de Consiliul Concurenţei şi art. 8 alin. (2) din OG nr. 2/2001 care prevede că limita maximă nu poate depăşi 100.000 RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege sau ordonanţă.
4. Soluţia instanţei de fond.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Motivele de recurs invocate vizează, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea sentinţei şi admiterea cererii reclamantei, fie prin anularea parţială a deciziei nr. 244 din 19 decembrie 2004emisă de Consiliul Concurenţei, fie prin diminuarea amenzii aplicate.
I. Referitor la primul motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că este nefondat deoarece hotărârea instanţei de fond este motivată în fapt şi în drept şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
După analiza hotărârii atacate se constată că hotărârea instanţei de fond a fost redactată cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ. şi, după prezentarea motivelor de fapt şi de drept, s-au indicat şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantei, astfel că nu se poate aprecia că hotărârea instanţei de fond nu este motivată sau că ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
II. Sentinţa nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu era prescris dreptul organelor Consiliului Concurenţei de a aplica reclamantelor sancţiuni pentru încălcarea prevederilor legale.
În forma sa iniţială, Legea nr. 21/1996 nu conţine nicio reglementare privind prescripţia aplicării şi executării sancţiunilor contravenţionale singura menţiune indirectă fiind cea cuprinsă în art. 61: „contravenţiilor prevăzute la art. 55 lit. b)-e) şi la art. 56 lit. d) din prezenta lege li se aplică prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu excepţia art. 25-27”.
Acest articol a fost modificat la 10 decembrie 2003 prin OUG nr. 121/2003, iar modificările au vizat introducerea de prevederi speciale în materie de prescripţie, respectiv termen de prescripţie, începutul, întreruperea prescripţiei.
În urma modificărilor, Legea nr. 21/1996, republicată, prevede la art. 58: „dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 5 lit. c), d) şi e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi”.
Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză”.
În motivele de recurs se invocă faptul că ar fi aplicabil termenul de 6 luni precizat de OG nr. 2/2001.
Însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu este aplicabil acest termen.
Situaţia celor două recurente este diferită pentru că faptele concurenţiale au fost săvârşite pe durate diferite.
Pentru SC P.R. SRL sancţiunea aplicată a vizat perioada de derulare a contractului de distribuţie cu SC W.R. SRL (01 aprilie 2001-01 martie 2002).
Prin urmare, este aplicabilă legislaţia anterioară modificărilor aduse Legii nr. 21/1996 în 2003.
Faţă de conţinutul art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor, rezultă că pentru celelalte contravenţii nu este aplicabil termenul de 6 luni, dar nici pentru contravenţia aplicată recurentei SC P.R. SRL.
În acest sens este şi practica instanţei supreme, pentru că chiar sentinţa civilă nr. 1872/2003 a Curţii de Apel Bucureşti (invocată de recurente) a fost modificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1842 din 22 martie 2005 şi unde s-a reţinut inaplicabilitatea termenului de 6 luni.
Există şi alte soluţii ale instanţei supreme ce vizează alte societăţi sancţionate prin aceeaşi decizie a Consiliului Concurenţei, prin care s-a reţinut neaplicarea termenului de 6 luni prevăzut de OG nr. 2/2001, anterior modificărilor aduse legii concurenţei în anul 203 (Decizia nr. 1478 din 18 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 05 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal).
Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar în raport de acest termen dreptul de aplicare a sancţiunii nu era prescris, aşa cum susţine recurenta, deoarece chiar dacă Decizia nr. 224 a fost emisă la 19 decembrie 2005, anterior a fost emis ordinul nr. 384/2004 prin care s-a declanşat procedura de investigaţie şi care a întrerupt cursul prescripţiei.
În acelaşi sens, instanţa supremă s-a pronunţat în cazul aceleiaşi decizii a Consiliului Concurenţei – Decizia nr. 1478 din 18 martie 2009.
În raport de aceste considerente se constată că soluţia instanţei de fond, în ceea ce priveşte SC P.R. SRL este legală şi temeinică pentru că nu era prescris dreptul autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiunea.
Nici pentru SC G. SRL nu era prescris dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni pentru încălcarea prevederilor legii concurenţei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, contractul care cuprinde clauza anticoncurenţială de la art. 3, s-a derulat pentru această societate şi după anul 2003, când au fost modificate prevederile Legii nr. 21/1996, astfel că se aplică prevederile legii aşa cum s-au modificat.
Faptul că, în privinţa recurentei SC G. SRL au continuat practicile anticoncurenţiale şi după anul 2002, rezultă din documentul nr. 18 care a fost ridicat în timpul inspecţiei de la sediul SC W.R. SRL, document întocmit în anul 2004.
III. Investigaţia recurentelor-reclamanta nu s-a făcut în lipsa unui ordin, aşa cum se susţine în motivul 3 de recurs.
Investigaţia ce s-a finalizat cu emiterea deciziei contestate a fost declanşată ca urmare a plângerii formulate de o societate comercială care sesiza o posibilă încălcare de către SC W.R. SRL a prevederilor art. 6 din lege, prin abuzul de poziţie dominantă exercitat pe piaţa românească a gumei de mestecat, dar şi a cererii formulate de SC W.R. SRL şi a 15 distribuitori (între care şi SC G. SRL) pentru exceptarea individuală a contractelor lor de distribuţie de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar cele două au fost conexate, investigaţia declanşându-se prin ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004, modificat prin ordinul nr. 206 din 5 septembrie 2005.
Ordinul de declanşare a investigaţiei a avut în vedere încălcarea art. 6 de către SC W.R. SRL şi a art. 5 de către aceasta şi partenerii săi contractuali (între care şi recurentele din prezenta cauză).
Pentru că investigaţia privea toţi partenerii contractuali ai SC W.R. SRL, ordinul de declanşare a acesteia nu putea să-i individualizeze pe fiecare dintre ei, iar prin ordinul nr. 206 din 5 septembrie 2005 s-a extins investigaţia asupra tuturor contractelor de distribuţie încheiate de SC W.R. SRL chiar dacă valabilitatea lor expirase.
IV. Nu este fondată nici critica referitoare la nelegalitatea sentinţei instanţei de fond pentru că faptele reţinute în sarcina recurentelor-reclamante nu ar fi avut caracter anticoncurenţial.
Din probele administrate în cauză, recurentele-reclamante au săvârşit fapte anticoncurenţiale.
În contractele de distribuţie încheiate între SC W.R. SRL şi distribuitorii săi (între care şi S.C. P.R. SRL şi SC G. SRL) exista o clauză înscrisă la art. 3 care face referire la un preţ recomandat care să se încadreze între limitele prevăzute în anexa la contract, iar în anexă se înscria un singur preţ pentru un produs, care era considerat preţ de referinţă.
Că această clauză avea caracter anticoncurenţial o dovedeşte şi faptul că această clauză a fost reformulată în septembrie 2004 atunci când s-a formulat cererea de exceptare individuală a contractelor de distribuţie de la prevederile art. 5 alin. (1) din lege şi când s-a prevăzut că preţul din Anexa 2 este preţul maxim recomandat a fi folosit pentru revânzarea către clienţii distribuitorului.
În documentul „Politica de vânzări” se stabileau disconturile aplicate de către distribuitori pe tipuri de clienţi, alocarea clienţilor către distribuitori şi sancţiuni pentru nerespectarea acestei politici.
Acestea se aplicau tuturor distribuitorilor, mai ales că există sesizări ale unor distribuitori către SC W.R. SRL cu privire la acei distribuitori care încălcau politica de vânzări, iar acestea dovedesc că politica de vânzări viza atât pe SC W.R. SRL, cât şi pe distribuitori.
Şi documentul nr. 18 a demonstrat faptul că practicile anticoncurenţiale au continuat şi în anul 2004. Documentul conţine lista de distribuitori, clienţii alocaţi şi disconturi pentru cei care respectă „Politica de vânzări”. Chiar reprezentantul SC W.R. SRL a recunoscut faptul că acest document a fost întocmit în 2004.
În privinţa înţelegerii anticoncurenţiale ce a avut ca obiect alocarea clienţilor, instanţa de fond, în mod corect, a înlăturat susţinerile reclamantelor, pornind de la actele adiţionale încheiate la contractul-cadru de distribuţie.
Nu se poate vorbi de efecte benefice pentru consumatori în încheierea unor înţelegeri privind alocarea clienţilor pentru că era influenţată relaţia dintre cerere şi ofertă.
V. Sentinţa a fost dată cu aplicarea legii şi susţinerile recurentelor-reclamante legate de aplicarea criteriilor concurente de determinare a sancţiunii aplicate sunt nefondate.
Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţiunii” pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din legea concurenţei.
Prin urmare, nu se pot reţine criticile din motivele de recurs potrivit cărora amenda trebuia individualizată în raport de cifra de afaceri obţinută în urma comercializării produselor SC W.R. SRL pentru că legea prevede acordarea sancţiunii în raport de cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.
Referitor la individualizarea sancţiunii contravenţionale, au fost respectate criteriile din instrucţiunile de individualizare, respectiv gravitatea, durata şi consecinţele asupra concurenţei.
În raport de criticile prevăzute şi instrucţiunii, natura faptei (înţelegerea pe verticală), impactul concret asupra pieţei şi mărirea pieţei geografice, în mod corect s-a reţinut o faptă de gravitate medie.
Pentru elementul „durata faptei”, situaţia celor două recurente este diferită:
- SC P.R. SRL – perioada încălcării a fost mai mică de 1 an şi nu s-a adăugat nimic pentru gravitate;
- SC G. SRL – pentru că perioada de încălcare a fost medie (de la 1 la 5 ani), la procentul iniţial s-a adăugat un procent de 0,33%, deşi se putea adăuga până la 50% din procentul stabilit iniţial în funcţie de gravitate).
Contrar celor susţinute de recurente în motivele de recurs, s-a procedat la reducerea nivelului de bază stabilit în funcţie de circumstanţe atenuante:
- rolul exclusiv pasiv sau imitativ în privinţa încălcării;
- colaborarea efectivă în cadrul investigaţiei declanşate de Consiliul Concurenţei.
Celelalte circumstanţe atenuante invocate de recurente nu pot fi reţinute pentru că nu s-au făcut dovezi în acest sens.
VI. Nici ultimul motiv de recurs invocat, referitor la limitele amenzii nu este fondat.
Aşa cum am arătat anterior, în legea concurenţei se prevedea expres căror contravenţii li se aplică OG nr. 2/2001, iar pentru contravenţia prevăzută de art. 50 lit. a) şi cele ale art. 51 alin. (1) lit. a)-c) este exclusă aplicarea legii privind contravenţiile.
Or, în Legea nr. 21/1996 s-a prevăzut care este maximul sancţiunii ce poate fi aplicată în cazul săvârşirii unor practici anticoncurenţiale, respectiv o limită maximă de 10% din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancţionării faptei.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC G. SRL şi SC P.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2264 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5132/2010. Contencios. Comunicare informaţii... | ICCJ. Decizia nr. 969/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
