ICCJ. Decizia nr. 1040/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1040/2011
Dosar nr. 101/54/2010
Şedinţa publică de la 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 196 din 01 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins cererea se sesizare a Tribunalului Dolj cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 13806 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Craiova;
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele P.I. şi G.M.;
- a obligat pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire aferent imobilului situat în Craiova, preluat abuziv conform dispoziţiei nr. 13806 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Craiova;
- a respins acţiunea faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
- a respins petitul privind acordarea de daune cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele P.I. şi G.M. au chemat în judecată pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligate pârâtele să emită şi să comunice decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 1305/N/2001, situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1.000 RON/zi de întârziere până la emiterea deciziei.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor invocată prin întâmpinare, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005, obligaţia legală de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri şi de întocmire a raportului de evaluare revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor îi revine doar atribuţia, conform dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005, de a asigura organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale.
În ceea ce priveşte cererea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de sesizare a Tribunalului Dolj cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 13806 din 26 iunie 2006, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, o asemenea excepţie poate fi invocată numai cu privire la acte ce pot forma obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ. A reţinut instanţa că art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform căreia revine secţiei civile tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare a imobilului competenţa materială de a soluţiona cererile de anulare a deciziei sau, după caz, a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, cum este în speţă dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Craiova.
În ceea ce priveşte cererea de chemare in garanţie a Primăriei Municipiului Craiova prin Primar, ca organ emitent al dispoziţiei de despăgubiri, Curtea de apel a reţinut că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu indică niciun temei de drept conform căruia, în situaţia în care ar cădea în pretenţii, să poată fi trasă la răspundere Primăria, întrucât Comisia este obligată, conform atribuţiilor legale, să cenzureze dispoziţia Primarului, neputând astfel solicita antrenarea răspunderii subsidiare a Primăriei în acest cadru procesual.
În ceea ce priveşte fondul cauzei dedus judecăţii, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamantele au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova.
Prin dispoziţia nr. 13806 din 26 iunie 2007, Primăria Municipiului Craiova a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 12977/CC.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au început procedura de recuperare a bunului sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 (nr. 1305/N/2001), iar autoritatea locală cu competenţă în materie a emis dispoziţia în data de 26 iunie 2007.
Ulterior transmiterii dosarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, la un interval considerabil, Comisia Centrală a invocat efectuarea unei adrese, pentru a se lămuri componenţa imobilului fără a se face vreo dovadă în acest sens.
Ca urmare, instanţa de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că autorităţile administrative nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantelor.
Totodată, instanţa a reţinut că, prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlul de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata de daune cominatorii, Curtea de apel a reţinut că art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
În ceea ce priveşte cererea reclamantelor privind fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, instanţa a reţinut că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabileşte termenul legal în care autoritatea publică obligată să încheie un act administrativ trebuie să aducă la îndeplinire această obligaţie.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate, întrucât, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa avea obligaţia să constate că de legalitatea dispoziţiei emise de primar depinde soluţionarea litigiului în fond. Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia emisă de primar poate fi atacată doar de către persoana îndreptăţită, astfel că invocarea excepţiei de nelegalitate, ca mijloc de apărare, este singura modalitate prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate solicita exercitarea controlului judecătoresc al dispoziţiei respective. Totodată, susţine recurenta-pârâtă că dispoziţia emisă de primar este un act administrativ unilateral cu caracter individual, un argument în acest sens fiind faptul că, potrivit art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziţiile emise de primari sunt înaintate Comisiei însoţite de avizul de legalitate al instituţiei prefectului.
Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel pe fondul cauzei, susţinând următoarele:
Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Mai susţine recurenta-pârâtă că în privinţa reclamantelor au fost parcurse etapele procedurii administrative, dosarul fiind analizat în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură a imobilului, prilej cu care se susţine că au fost constatate aspecte în considerarea cărora a fost invocată excepţia de nelegalitate.
Recurenta-pârâtă susţine că Dosarul nr. 12977/CC a fost remis Primăriei Municipiului Craiova, motiv pentru care Comisia nu mai este învestită cu atribuţiile legale privind procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspecte care nu a fost reţinute de instanţa de fond.
În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin d ecizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimatele-reclamante au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziţia nr. 13806 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Craiova, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la greşita respingere de către instanţa fondului a excepţiei de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă cu privire la dispoziţia nr. 13806 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Craiova, instanţa de control judiciar constată că soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică şi în acord cu jurisprudenţa constantă şi unitară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că dispoziţia emisă de primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât poate fi contestată în termenele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ (a se vedea decizia nr. 151 din 15 ianuarie 2009; decizia nr. 5756 din 11 decembrie 2009, publicate în „Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - 2009”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziţia nr. 13806 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Craiova, iar dosarul a fost înregistrat în acelaşi an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Susţinerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că dosarul a fost remis Primăriei Municipiului Craiova nu poate fi primită şi nu este de natură a deroba instituţia de obligaţiile ce îi incumbă cu privire la realizarea competenţei legale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Sub acest aspect, Curtea constată că demersurile Comisiei în dosarul reclamantelor, care a fost înregistrat la această instituţie încă din anul 2007, au fost efectuate când, prin adresa din 08 februarie 2010, dosarul a fost restituit Primăriei în vederea analizării anumitor aspecte. Chiar într-o asemenea împrejurare, pasivitatea manifestată de instituţia publică în perioada scursă de la data înregistrării dosarului şi încălcarea principiului termenului rezonabil prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea dosarului de despăgubire cu care a fost învestită nu pot fi înlăturate prin simpla remitere a dosarului către Primăria Muinicipiului Craiova la aproape 3 ani (2010) de la data înregistrării (2007).
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008); deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi decizia nr. 4843 din 04 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 196 din 01 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1030/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1044/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
