ICCJ. Decizia nr. 1038/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 octombrie 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.E.C.I. SA Dâmbovița a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să emită în favoarea societății certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.237 mp situat în București, sector 1.
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a depus toată documentația necesară eliberării certificatului, inclusiv avizele favorabile emise de Primăria municipiului București, însă pârâtul i-a comunicat la data de 14 iulie 2009 că dosarele depuse anterior de societate nu se regăsesc în arhiva instituției, astfel că, la data de 05 august 2009, reclamanta a depus din nou documentele respective, însă pârâtul nu a răspuns cererii sale, deși au trecut mai mult de 30 de zile de la ultima solicitare.
Reclamanta a mai arătat că societatea a fost constituită potrivit H.G. nr. 45/1991, conform Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostei I.C.R.E.T., denumirea inițială a societății fiind SC S. SA, iar, de la data de 07 martie 1993, denumirea societății este cea actuală. Totodată, reclamanta a arătat că terenul de 6.237 mp făcea parte din activul întreprinderii de stat reorganizate, fiind preluat în patrimoniu de societatea nou înființată, și că imobilul este ocupat în parte de construcții, parte reprezintă suprafețe aferente rețelelor și căilor de transport, iar parte este liber, întreaga suprafață fiind utilizată conform destinației, reclamanta aflându-se în posesia terenului, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, însă, până în prezent, nu a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca act de recunoaștere a transferului deja operat în temeiul legii.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei plângerii prealabile și excepția de conexitate, excepții respinse de Curtea de apel prin încheierea pronunțată la data de 5 noiembrie 2009.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, întrucât din documentația depusă de societatea reclamantă nu rezultă că terenul pentru care se solicită eliberarea certificatului este necesar desfășurării activității în vederea îndeplinirii obiectului de activitate, nefiind depus niciun document care să ateste regimul juridic al terenurilor și clădirilor. A susținut pârâtul că dovada existenței terenurilor în patrimoniul societății la data reorganizării se face prin titlul prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Criteriile 2665/1992. Totodată, a susținut pârâtul că reclamanta nu depus nici hotărârea adunării generale prin care să fie aprobată documentația.
In cauză, Curtea de apel a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză topometrică, cu obiectivele din încheierea din 7 decembrie 2009, întocmită de expert D.L.M.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 104 din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.E.C.I. SA - Dâmbovița, a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.204 mp identificat pe schița de plan de expert D.L.M., situat în București, și a luat act de faptul că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Societatea reclamantă este succesoarea în drepturi și obligații a fostei I.C.R.E.T., a cărei denumire a fost SC S. SA, conform cererii de înscriere de mențiuni nr. 2461 din 15 ianuarie 1991, fiind înființată prin reorganizarea acesteia, conform H.G. nr. 45/1991, dobândind în patrimoniu imobilele ce au aparținut entității reorganizate, inclusiv terenul în suprafață de 6.204 mp, situat în București, teren ce are categoria "curți-construcții", este împrejmuit cu gard de beton, sârmă și metal, fiind identificat pe schița de plan de expert D.L.M.
Acest imobil a existat în patrimoniul I.C.R.E.T. în anul 1990, fiind dobândit potrivit procesului verbal din 13 martie 1986 și Notei Ministerului Transportului și Telecomunicațiilor din 23 decembrie 1984 (filele 25-27 la dosarul de fond), înscrisuri ce fac dovada transmiterii terenului și clădirilor în patrimoniul antecesoarei societății reclamante, iar, în prezent, pe teren sunt identificate mai multe construcții necesare desfășurării obiectului de activitate al societății, așa cum a concluzionat expertul topograf.
In baza H.G. nr. 834/1991, societatea reclamantă a procedat la desemnarea Comisiei prevăzute de art. 2 din Criteriile nr. 2665 din 28 februarie 1992 emise de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, la stabilirea situației terenurilor aflate în patrimoniu, la întocmirea proceselor-verbale de vecinătate și a documentației cadastrale pentru fiecare imobil deținut în patrimoniu, conform art. 14 din Criteriile respective, toată această documentație fiind înaintată către Consiliul Local al Municipiului București în vederea emiterii avizului, potrivit art. 15 din aceleași Criterii, însă această autoritate publică locală nu a avizat favorabil documentația întocmită în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu.
întrucât autoritatea publică locală nu a avizat favorabil documentația întocmită de societatea reclamantă, aceasta a promovat acțiune în instanță, iar Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 312 din 14 martie 2000, definitivă și irevocabilă, a obligat Primăria Municipiului București să emită avizele și să trimită documentațiile către minister, în vederea emiterii în favoarea reclamantei a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile situate în București, (filele 117-120 la dosarul de fond).
După obligarea autorității publice locale la emiterea avizului favorabil pentru documentația întocmită pentru terenul respectiv, societatea reclamantă a înaintat ministerului pârât toate documentele prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de Criteriile nr. 2665/1992 (Capitolul IV, Anexele 1-5), inclusiv raportul de evaluare întocmit la 2 aprilie 2009 (filele 28-96 la dosarul de fond), însă pârâtul nu a procedat la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit obligațiilor ce îi incumbă prevăzute în capitolul VI din Criterii, reclamanta fiind îndreptățită la emiterea unui astfel de certificat în conformitate cu art. 19 și art. 20 din Legea 15/1990.
Imobilul identificat pe schița de plan de expert D.L.M. s-a aflat în patrimoniul fostei I.C.R.E.T., fiind preluat de societatea reclamantă la momentul înființării acesteia prin hotărâre de Guvern, fiind necesar pentru desfășurarea activității, potrivit obiectului său de activitate.
In concluzie, instanța a reținut că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990, a întocmit și a depus la instituția pârâtă întreaga documentație prevăzută de H.G. nr. 834/1991 și Criteriile nr. 2665 din 28 februarie 1992 și este îndreptățită să i se elibereze certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 6.204 mp, situat în București, astfel că neemiterea acestui certificat de către ministerul pârât în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și necomunicarea niciunui răspuns în acest termen, reprezintă un refuz nejustificat, motiv pentru care reclamanta este vătămată în drepturile sale și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1,art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.
3. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 104 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, fără a-și încadra criticile în vreunul dintre motivele de recurs.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că reclamanta beneficiază de prevederile H.G. nr. 834/1991, întrucât nefiind societate comercială cu capital de stat, ci o societate comercială cu capital privat, nu se încadrează în prevederile H.G. nr. 834/1991, astfel că Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale nu are competența de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate, deoarece nu are calitatea de minister de resort.
Printr-o a doua critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că terenul pentru care se solicită eliberarea certificatului este necesar desfășurării activității în vederea îndeplinirii obiectului de activitate în sensul dispozițiilor art. 5 din H.G. nr. 834/1991, întrucât, așa cum rezultă din raportul de evaluare, terenul este ocupat de construcții demolabile, fapt ce atestă că societatea nu folosește imobilele respective pentru a-și desfășura activitatea. Mai susține recurentul-pârât că nu s-a făcut dovada faptului că suprafața de teren este ocupată de construcții cu destinație specială în sensul art. 8 din Criteriile nr. 2665/1992. Totodată, recurentul-pârât susține că obiectul de activitate al societății nu mai corespunde obiectului de activitate inițial, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 12 lit. a) și art. l6 din Criteriile nr. 2665/1992.
Printr-o a treia critică din recurs, recurentul-pârât susține că, în raport cu dispozițiile art. 34 din H.G. nr. 834/1991, comisia nu a clarificat dacă terenul în litigiu face parte din domeniul public sau domeniul privat al statului, dacă este deținut de alte persoane fizice sau juridice ori dacă au fost formulate cereri de revendicare.
Printr-o a patra critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că reclamanta a depus întreaga documentație prevăzută de Criteriile nr. 2665/1992. In acest sens, recurentul-pârât susține că reclamanta nu a depus titlul existent asupra terenurilor prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Criteriile nr. 2665/1992, iar instanța în mod greșit a reținut că reprezintă un asemenea titlu procesul-verbal de predare-primire din 13 martie 1986, care se referă numai la suprafața de 1.952 mp, și Nota Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor din 23 decembrie 1984, din cuprinsul căreia nu rezultă transferul spațiilor către I.C.R.E.T. Susține recurentul-pârât că, potrivit art. 4 lit. a) din Criteriile nr. 2665/1992, un asemenea titlu trebuie să aibă anexate planuri și schițe pentru identificarea terenurilor. Mai susține recurentul-pârât că nu există un proces-verbal de recepție a întregii documentații și care să ateste că documentația respectivă respectă cerințele legale, conform Criteriilor nr. 2665/1992 (anexa nr. 1, Capitolul 8 - Recepția lucrărilor, pct. 35), că planurile și anexele la documentație nu sunt avizate de Compartimentul pentru urbanism și amenajarea teritoriului și că societatea nu a depus hotărârea adunării generale a acționarilor prin care a fost aprobată documentația, conform art. 4 lit. d) din Criteriile nr. 2665/1992. In cadrul aceleiași critici din recurs, recurentul-pârât susține că reclamanta nu a depus situația prevăzută de art. 14 lit. d) din Criteriile nr. 2665/1992 și nici dovada faptului depunerii la minister a documentației în original. Recurentul-pârât susține existența unor neregularități cu privire la procesul-verbal de vecinătate prevăzut la pct. 9 din Capitolul III din anexa nr. 1 la Criteriile nr. 2665/1992.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
Istoricul cauzei, astfel cum a fost reliefat în cele ce preced, relevă faptul că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în contencios administrativ, nemulțumită fiind de faptul că pârâtul nu a răspuns în termenul legal de 30 de zile solicitării sale de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.237 mp situat în București, sector 1, ca urmare a depunerii la data de 05 august 2009, a documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 2665/311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.
In cauză, așa cum rezultă din probatoriul administrat, a fost depus Raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar D.L.M., prin care s-a răspuns obiectivelor stabilite de instanță prin încheierea din 7 decembrie 2009, respectiv: identificarea, măsurarea și evidențierea pe schița de plan a terenului în suprafață de 6.237 mp situat în municipiul București, poziționarea pe schița de plan a construcțiilor existente cu precizarea destinației pentru fiecare în parte, poziționarea pe schița de plan a construcțiilor și lucrărilor enumerate în procesul-verbal din 13 martie 1986 și a spațiilor enumerate în nota din 22 decembrie 1984, în situația în care mai există, cu delimitarea terenului aferent pentru folosința acestora; precizarea dacă terenul respectiv este necesar pentru desfășurarea activității societății reclamante conform obiectului său de activitate.
înalta Curte constată că, prin criticile din recurs, recurentul-pârât susține în esență existența unor neregularități cu privire la conținutul și modalitatea de întocmire a documentației necesare emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în raport cu dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și ale Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 2665/311/1992. Criticile respective nu pot fi primite atâta timp cât ministerul, în calitate de autoritate publică sesizată cu solicitarea de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a manifestat pasivitate și nu a răspuns societății, în termenul legal, în vederea remedierii neregularităților documentației depuse la data de 05 august 2009, așa cum rezultă din rezoluția de înregistrare a documentației la minister (fila 11 la dosarul de fond), împrejurare ce este de natură a confirma lipsa de suport și a susținerilor din recurs referitoare la nedepunerea de către societate a documentației.
Totodată, înalta Curte reține că aspectele de ordin tehnic pe care recurentul le supune analizei instanței de control judiciar pe calea recursului, putea fi clarificate prin formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic judiciar D.L.M. și depus la filele 136-137 ale dosarului Curții de apel, însă pârâtul nu a uzat de această modalitate procedurală.
De altfel, atât în privința aspectelor de ordin tehnic referitoare la poziționarea, identificarea, măsurarea și evidențierea pe schița de plan a terenului în litigiu și a construcțiilor enumerate în procesul-verbal din 13 martie 1986 și în nota din 22 decembrie 1984, cât și în ceea ce privește dacă terenul respectiv este necesar pentru desfășurarea activității societății reclamante conform obiectului său de activitate, sunt edificatoare concluziile raportului de expertiză care oferă consistență soluției pronunțate de Curtea de apel.
Astfel, potrivit Raportului de expertiză tehnică, așa cum a reținut și instanța de fond, terenul situat la adresa Municipiul București, are o suprafață de 6.204 mp, are categoria de folosință curți-construcții și este împrejmuit cu gard de beton, sârmă și metal, pe teren sunt edificate construcțiile menționate în raport (depozit, magazie, ateliere și cabină poartă), care sunt necesare desfășurării activității societății reclamante.
In plus față de aspectele arătate, soluția pronunțată de Curtea de apel în sensul constatării temeiniciei acțiunii formulate de societatea reclamantă este confirmată inclusiv de decizia nr. 3524 din 2 iulie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și depusă la dosarul de recurs (filele 35-43), prin care s-a reținut că atât terenul în suprafață de 6.237 mp situat în municipiul București, cât și construcțiile existente pe acesta, au aparținut fostei I.C.R.E.T., antecesoare a SC S.E.C.I. SA Dâmbovița, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 13 martie 1986, fiind folosite continuu de către societate conform destinației inițiale și obiectului său de activitate, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990, conform cărora "Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".
In același sens, în acord cu cele reținute prin decizia respectivă, înalta Curte constată în prezenta cauză, contrar celor susținute de recurentul-pârât, că atât procesul-verbal de predare-primire din 13 martie 1986, cât și Nota Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor din 23 decembrie 1984 reprezintă titluri în sensul dispozițiilor art. 4 lit. a) teza întâi din Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 2665/311/1992.
In virtutea principiului disciplinei jurisdicționale și pentru a da eficiență principiului securității juridice, se are în vedere faptul că anterior, prin hotărâre judecătorească definitivă (sentința nr. 213 din 12 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, - filele 30-34 la dosarul de recurs) și irevocabilă (prin decizia nr.3524 din 2 iulie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și depusă la dosarul de recurs - filele 35-43), s-a reținut că SC S.E.C.I. SA Dâmbovița are vocație la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul antecesoarei sale, fosta I.C.R.E.T.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., înalta Curte a constatat că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1028/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5180/2011. Contencios → |
|---|
