ICCJ. Decizia nr. 1037/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată la data de 3 iunie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național al Consilierilor din Serviciile de Probațiune, în numele și pentru membrii săi de sindicat T.R.G., M.C., ș.a., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (ordin al ministrului) prin care să se dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de 15% numai acelor salariați care au obținut recunoașterea acestor sporuri prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și emiterea unui act administrativ prin care să se dispună acordarea retroactivă a acestor sporuri tuturor salariaților angajați în serviciile de probațiune.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că interesul în promovarea acestei acțiuni este justificat de situația paradoxală creată prin refuzul nejustificat al pârâtului de a acorda tuturor salariaților din serviciile de probațiune sporul de risc și suprasolicitate neuropsihică și cel de confidențialitate, optând să dispună, prin acte administrative unilaterale (ordin al ministrului), ca de acest drept să beneficieze doar acei salariați care au avut șansa de a obține recunoașterea drepturilor sus-menționate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Reclamantul a mai arătat că, deși a solicitat pârâtului remedierea situației, în sensul eliminării dezechilibrelor salariale create în sistemul judiciar, prin adresele nr. 122 din 06 martie 2009, nr. 134 din 13 aprilie 2009, nr. 124 din 10 martie 2009 și nr. 144 din 30 aprilie 2009, ministerul a refuzat în mod sistematic soluționarea cererii, interpretând în mod exclusivist norma juridică și încălcând principiul de drept conform căruia normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu în sensul neaplicării.
De asemenea, s-a susținut că, atâta vreme cât norma de drept nu interzice acordarea acestui spor și către alte categorii de bugetari, nici judecătorul nu trebuie să restricționeze sau să limiteze acest drept, în considerarea principiului că unde norma juridică nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă ("ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus").
La data de 10 decembrie 2009, reclamanții au formulat precizare la acțiune prin care au învederat instanței următoarele:
Temeiurile de drept pe care se întemeiază capătul 1 de cerere sunt: art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 5 și art. 6 alin. (2) din Codul Muncii,art. 21 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale, art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004,art. 20 din Constituția României.
Temeiul de drept substanțial pe care se întemeiază capătul 2 de cerere îl constituie disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, astfel cum au fost interpretate prin Decizia I.C.C.J. nr. 21/2008. De asemenea, reclamanții au afirmat că, fără îndoială, aparține unităților din justiție și că le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate - art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin. (1) din Leghea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic - în cadrul executării raporturilor de muncă. Problema de drept substanțială care stă la baza pretențiilor din acțiune a fost dezlegată prin Decizia 21/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin capătul 2 de cerere se solicită obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru toți reclamanții salariați în serviciile de probațiune - pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii și acordarea acestor drepturi și în viitor până la intrarea în vigoare a noii legi unice de salarizare.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1019 din 25 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținând, în esență, următoarele:
Litigiul dedus judecății vizează refuzul pârâtului Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești de emitere a unui act administrativ prin care să se dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiași categorii profesionale și acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 15% tuturor salariaților din serviciile de probațiune pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii și acordarea acestor drepturi și în viitor până la intrarea în vigoare a noi legi unice de salarizare, refuz considerat de reclamanți ca fiind unul nejustificat.
Refuzul pârâtului exprimat prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009 (filele 7-9 la dosarul de fond) nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, pentru următoarele argumente:
Legea nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune nu cuprinde dispoziții privitoare la acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 15% solicitate de reclamanți.
Sporul de 50% din salariul de bază lunar pentru risc și suprasolicitate neuropsihică a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, text de lege care a fost abrogat prin art. 1 din O.G. nr. 83/2000 la data de 1 septembrie 2000.
In interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin Decizia nr. 21/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar, și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Această decizie nu vizează personalul din serviciile de probațiune, întrucât acesta nu a beneficiat niciodată de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în condițiile în care O.G. nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de liberate a fost emisă la aceeași dată (29 august 2000) cu O.G. nr. 83/2000, prin care art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat.
De asemenea, Decizia nr. 46/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, nu poate constitui temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate de 15% pentru personalul din serviciile de probațiune, întrucât această decizie a fost adoptată în interpretarea și aplicarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, acte normative inaplicabile consilierilor de probațiune.
Acordarea drepturilor solicitate de reclamanți, în considerarea situației de discriminare create în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale, nu este permisă nici în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008.
3. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 1019 din 25 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII- contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile din recurs, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de fond este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 21 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, ale art. 5 și art. 6 alin. (2) C. muncii, întrucât pârâtul a dat dovadă de pasivitate și lipsă de reacție deoarece recunoașterea și acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreționar numai în beneficiul salariaților care au obținut recunoașterea celor două sporuri prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Sub aspectul temeiniciei hotărârii pronunțate de Curtea de apel, recurenții susțin că instanța a ignorat faptul că sporurile respective sunt recunoscute altor consilieri de probațiune prin hotărâri judecătorești în temeiul art. 47 din Legea nr.50/1996 astfel cum au fost interpretate prin Decizia Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008 și că obligația de confidențialitate le este impusă consilierilor de probațiune prin dispozițiile art. 4 și art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 raportate la dispozițiile art. 9 și art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin. (1) din Legea nr.5 67/2004. Totodată, susțin recurenții că, față de dispozițiile art. 155,art. 165,art. 236,art. 239 și art. 241 pct. 1 lit. d) C. muncii, art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu poate produce efecte juridice. Mai susțin recurenții că legiuitorul are obligația de a înlătura discriminarea creată prin hotărârile judecătorești care au recunoscut unor consilieri de probațiune acordarea sporurilor respective. In acest sens, recurenții invocă principiul egalității cetățenilor, al excluderii privilegiilor și discriminării.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamanții contestă refuzul nejustificat al pârâtului, exprimat prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009 (filele 7-9 la dosarul de fond), de a emite un act administrativ prin care să dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiași categorii profesionale și acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 15% tuturor salariaților din serviciile de probațiune pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii și acordarea acestor drepturi și în viitor până la intrarea în vigoare a noii legi unice de salarizare, refuz considerat de reclamanți ca fiind unul nejustificat.
înainte de a proceda la analiza în concret a susținerilor din recurs, înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este temeinică și legală, oferind o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în privința raporturilor juridice deduce judecății. Astfel fiind, instanța de control judiciar constată că în mod corect a reținut Curtea de apel că Legea nr. 327/2006 nu cuprinde dispoziții privitoare la acordarea sporurilor în litigiu, iar dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 (referitoare la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitate neuropsihică) în interpretarea dată prin Decizia nr. 21/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, precum și Decizia nr. 46/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu sunt aplicabile consilierilor de probațiune.
în același sens, Curtea de apel în mod corect a avut în vedere faptul că netemeinicia acțiunii reclamanților derivă și din împrejurarea că, prin Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, Curtea Constituțională a reținut că "prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatori,,.
Prin criticile din recurs, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de fond este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 21 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. l alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, ale art. 5 și art. 6 alin. (2) C. muncii, întrucât pârâtul a dat dovadă de pasivitate și lipsă de reacție deoarece recunoașterea și acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreționar numai în beneficiul salariaților care au obținut recunoașterea celor două sporuri prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Față de cele reținute de Curtea Constituțională, nu pot fi primite susținerile din recurs întemeiate pe principiul nediscriminării în raport cu dispozițiile art.21 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 și ale art. 5 și art. 6 alin. (2) din Codul muncii. Sub acest aspect, se reține că atitudinea pârâtului nu poate fi calificată ca discreționară sau discriminatorie, atâta timp cât acesta a procedat la punerea în executare a unor hotărâri judecătorești. Pentru aceste motive, răspunsul dat de minister prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009, contestată în prezenta cauză, nu poate fi calificat drept refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, nici susținerile pârâtului referitoare la necesitatea ca legiuitorul să înlăture discriminarea creată în cadrul corpului consilierilor de probațiune nu sunt de natură a fundamenta o soluție de admitere a recursului și, în consecință, a acțiunii, atâta timp cât pretențiile recurenților-reclamanți au în vedere o eventuală modificare de ordin legislativ care nu intră în atribuțiile puterii judecătorești.
Față de susținerile recurenților-reclamanți în sensul că deși le este impusă prin dispoziții legale obligația de confidențialitate, dar fără a li se acorda și un spor salarial corelativ obligației respective, înalta Curte reține că această situație reprezintă o opțiune a legiuitorului, care nu poate fi amendată de către instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate, iar nicidecum cu cenzurarea măsurilor legislative.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., înalta Curte a constatat că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1053/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1035/2011. Contencios → |
|---|
