ICCJ. Decizia nr. 1157/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1157/2011
Dosar nr. 4971/59/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 04 mai 2009, reclamantul F.N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.P., obligarea acesteia la comunicarea către reclamant a ordinului cu privire la interdicţia de a lua bagaj mai mare de 10 kg cu ocazia transferului de la un penitenciar la altul temporar sau definitiv, anularea respectivului ordin şi obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea dreptului său la informare şi a dreptului la corespondenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 174 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat, în favoarea Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei, apreciind că soluţia se impune, în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 544/2001.
La rândul său, Tribunalul Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 1179 din 14 iulie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a calificat acţiunea ca fiind de contencios administrativ şi având ca obiect anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, reţinându-se incidenţa prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care atrag competenţa de soluţionare a Curţii de apel.
Prin Decizia civilă nr. 5541 din 3 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie a stabilit că instanţa competentă să judece cauza, în raport cu obiectul acesteia şi cu dispoziţiile legale incidente este Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de contencios administrativ.
Înalta Curte a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii formulate de F.N.I., care se referă în principal la obligaţia comunicării şi la controlul de legalitate al unui act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate, competenţa de soluţionare, în prima instanţă a cauzei, revine Curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 258 din data de 17 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul F.N.I. în contradictoriu cu pârâta A.N.P., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat anularea deciziei directorului general al A.N.P. din 25 aprilie 2007 care reglementează activitatea de transfer între unităţile de penitenciare în ceea ce priveşte dispoziţia potrivit căreia în cazul transferărilor temporare persoanele privative de libertate sunt însoţite de un număr limitat de obiecte şi bunuri personale a căror greutate nu depăşeşte 10 kg, reclamantul arătându-se nemulţumit de această dispoziţie întrucât în caz de transfer din bagajele sale nu face parte corespondenţa sau înscrisurile pe care le deţine.
Prima instanţă a calificat actul administrativ menţionat ca act administrativ cu caracter normativ, fiind incidente prevederile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 privind procedura prealabilă administrativă, condiţie specială în materie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contenciosul administrativ şi a constatat că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul s-a adresat autorităţii emitente în procedura prealabilă fazei procesuale contencioase.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termenul legal reclamantul F.N.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
1) recurentul nu a fost citat concomitent la toate locurile de detenţie, fiind astfel încălcat art. 153 alin. (2) C. proc. civ.;
2) recurentul a efectuat procedura prealabilă, petiţia sa fiind trimisă prin scrisoare simplă, în condiţiiile în care, potrivit HG nr. 1897/2003, trebuie să suporte costurile trimiterii recomandate, iar recurentul nu are resurse financiare;
3) a invocat excepţia de nelegalitate a art. 52 alin. (3) din HG nr. 1897/2003 care nu permite deţinuţilor fără venituri, cum este recurentul, să expedieze petiţiile în alt regim decât cel simplu, condiţii în care nu se poate face dovada expedierii şi a solicitat sesizarea Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestei excepţii.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge pentru considerentele ce urmează.
Susţinerile recurentului privind neregularitatea citării sale şi încălcării produse, în consecinţă, drepturilor sale, sunt nefondate.
Înalta Curte constată că la dosarul de fond se află dovezi de îndeplinire a procedurii de citare a recurentului atât la Penitenciarul T. cât şi la Spitalul C., ambele domicilii procedurale fiind stabilite conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ultima din aceste dovezi fiind semnată de însuşi recurentul-reclamant.
În aceste condiţii, Înalta Curte, prin prisma art. 90 alin. (2) C. proc. civ., constată legal îndeplinită procedura de citare a recurentului-reclamant, neputându-se reţine existenţa vreunei vătămări de natură a atrage nulitatea actelor îndeplinite în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
În speţă, recurentul s-a adresat instanţei de contencios administrativ cu cererea privind anularea unui act administrativ mai înainte de a sesiza autoritatea emitentă cu solicitarea revocării dispoziţiei atacate, în conformitate cu obligaţiile stabilite în sarcina sa de către dispoziţiile sus-menţionate, condiţii în care concluziile instanţei de fond apar ca întemeiate.
Adresa la care face referire recurentul, fără însă a face nici o dovadă cu privire la conţinutul sau expedierea sa efectivă, priveşte solicitarea de comunicare a actului administrativ contestat şi nu poate avea semnificaţia parcurgerii procedurii instituite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii de Apel cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 52 alin. (3) din HG nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, text care are în vedere cheltuielile ocazionate cu exercitarea dreptului de petiţionare şi corespondenţă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că între aceste prevederi normative şi prezenta cerere de recurs nu există legătură intrinsecă, respectiv ca de actul administrativ care face obiectul excepţiei să depindă soluţionarea cauzei, în speţă nefiind dezbătută realitatea efectuării procedurii prealabile, ci sesizarea instanţei de contencios administrativ anterior parcurgerii acesteia.
Pentru aceste considerente, apreciind că nu există motive de reformare a sentinţei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) dn C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către F.N.I. împotriva sentinţei civile nr. 258 din data de 17 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1158/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
