ICCJ. Decizia nr. 1158/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1158/2011
Dosar nr. 5395/1/2010
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în cadrul primului ciclu procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ, reclamanta S.M. C.a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, solicitând anularea parţială a Ordinului nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice, cu privire la includerea unităţilor amenajistice 58A, 58B, 58C, 58D, 59A, 59B, 59C, 59D, din unitatea de producţie III C., proprietatea S.M. C., în anexa referitoare la delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Naţional C.; obligarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor la repararea pagubei cauzate constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 m3, masă lemnoasă care nu a fost ridicată din cauza interdicţiei impusă de regimul zonei de conservare specială; obligarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor la repararea daunelor morale în cuantum de 38.400 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 86/F-C din 04 iunie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a anulat ca netimbrată acţiunea.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, judecătorul fondului a constatat că reclamanta a fost înştiinţată prin citaţie asupra acestei obligaţii, însă acţiunea nu a fost timbrată, astfel că acţiunea a fost anulată, cu luarea în considerare a art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Prin Decizia civilă nr. 4487 din 21 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta S.M. C. împotriva sentinţei nr. 86/F-C din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă judecătorul fondului a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, în condiţiile în care a respins cererea de amânare formulată de către apărătorul acesteia ca nedovedită, faţă de împrejurarea că, fiind primul termen de judecată, partea putea beneficia de amânare pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca la termenul următor să se administreze proba imposibilităţii de apărare a avocatului la acel termen.
2. Procedura în cadrul prezentului ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 88/F-CONT din data de 7 mai 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.M. C.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa fondului a reţinut că reclamanta a devenit proprietara terenului inclus în parcelele 58 A-D şi 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie din 15 octombrie, ulterior eliberându-i-se şi titlul de proprietate din 2 august 2002, moment la care, faţă de actele normative în raport de care s-a stabilit natura terenului din litigiu, pe baza studiilor anterior fundamentate de delimitare a Parcului Naţional C., rezultă fără dubiu că terenurile în discuţie erau deja incluse şi declarate „Parc Naţional”, ceea ce conduce la concluzia că la momentul reconstituirii dreptului său de proprietate reclamanta cunoştea regimul juridic al parcelelor respective.
Preluând acest teren, fără a contesta legislaţia care îl reglementase, reclamanta şi-a asumat regimul juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte destinaţia stabilită prin actele normative sus-arătate, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei şi a faunei sălbatice.
A mai arătat prima instanţă că, deşi reclamanta, conform recunoaşterii regăsite în motivarea acţiunii de faţă, avea posibilitatea să nu accepte reconstituirea dreptului de proprietate pe aceste amplasament, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la data reconstituirii dreptului său de proprietate, aceasta nu a optat pentru altă modalitate prevăzută de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament aflat într-o zonă de restricţie în ceea ce priveşte exploatarea forestieră.
Curtea a apreciat că solicitarea reclamantei de a se anula parţial Ordinul emis de pârât cu nr. 552/2003 pe considerentul că i se încalcă prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure, fără a fi supus vreunor restricţii speciale, nu poate fi primită, deoarece prin această măsură nu se poate înlătura regimul juridic al terenurilor stabilit prin legi anterioare şi prin aceasta să se poată realiza exploatarea terenului cu vegetaţie forestieră stabilită prin Codul silvic, dar pentru păduri cu vegetaţie forestieră în regim normal de exploatare, dar şi pentru că nu ordinul în litigiu este cel care îi restricţionează reclamantei dreptul de proprietate, ci reglementările anterioare prin care s-a trecut acest perimetru în zona de rezervaţie naturală ocrotită.
De asemenea, din conţinutul actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reţine că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricţionată folosinţa acestuia, restricţionare făcută în acord cu dispoziţiile legale referitoare la protejarea zonei respective în interes general. Astfel, reclamanta poate desfăşura activităţi de turism controlat, de utilizare raţională a pajiştilor [conform art. 3 alin. (2)], fiindu-i interzisă însă exploatarea şi folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc naţional sau natural.
Curtea a constatat că reclamanta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie Bucureşti, ci numai aspectul inexistenţei unor arbori, vegetaţie, faună, care să necesite protecţie specială.
Or, în art. 5 alin. (1) al aceluiaşi ordin se stipulează că deţinătorii acestui tip de teren forestier nu pot depăşi posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării arboretelor în tipurile funcţionale, precum şi posibilitatea revizuirii amenajamentelor silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafaţa de fond forestier din zona de conservare specială şi cea încadrată în tipul 1 funcţional, a depăşit suprafaţa admisă pentru unităţile de producţie respective, ceea ce infirmă susţinerea reclamantei vizând inexistenţa în zonă a unor arbori care să necesite o protecţie specială.
Instanţa fondului a mai respins şi argumentul privării de proprietate a reclamantei, cu motivarea că inclusiv Normele Comunităţii Europene se referă la posibilitatea adoptării de către state a legilor pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa conform interesului general, iar, conform parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere dispoziţiilor art. 1 al prezentului Protocol.
Curtea nu a primit nici susţinerea reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricţionarea adusă prin emiterea actului administrativ în litigiu, arătând până în prezent nu există un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absenţa unei asemenea compensări nu este de natură a constitui un motiv de nulitate a ordinului contestat în accepţiunea dispoziţiilor legale în materie.
A mai reţinut instanţa ce a pronunţat sentinţa recurată că asupra legalităţii ordinului ce formează obiectul prezentei acţiuni s-a pronunţat, deja, instanţa de judecată - prin sentinţa nr. 94/FC din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, condiţii în care statuarea instanţei de fond asupra excepţiei de nelegalitate a ordinului invocată de către reclamantă a intrat în puterea lucrului judecat, mai ales avându-se în vedere că motivarea prezentei acţiuni este foarte puţin diferită faţă de motivarea excepţiei de nelegalitate a ordinului ce a făcut obiectul judecăţii anterioare, astfel că şi din această perspectivă acţiunea de faţă nu poate fi primită.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta S.M. C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., respectiv, prima instanţă, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Prin motivele de recurs, recurenta critică hotărârea pentru nelegalitate în principal pentru nepronunţarea asupra excepţiilor peremptorii, asupra cărora a prorogat discuţia în şedinţa publică şi pentru faptul că nu a pus în discuţia părţilor proba cu expertiza tehnică de specialitate solicitată de S.M. C. prin cererea de probatorii depusă la termenul din 11 decembrie 2009.
Susţine că în mod nelegal, cererea de efectuarea expertizei tehnice de specialitate a fost respinsă cu motivarea că nu a fost solicitată în termen, deşi la termenul din 11 decembrie 2009, în încheierea de şedinţă s-a consemnat prorogarea discutării probei după depunerea înscrisurilor de către părţi. Solicită casarea hotărârii recurate pentru efectuarea expertizei de specialitate de mediu şi silvicultură, indicându-se şi obiectivele expertizei.
Cu privire al fondul cauzei recurenta expune un scurt istoric al proprietăţii forestiere a S.M. C., apreciind că prin includerea proprietăţii forestiere în zona de conservare specială a Parcului Naţional C., S.M. C. a fost privată de un bun. În sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că privarea de proprietate s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Convenţiei, neprimind o indemnizaţie corespunzătoare în acest sens.
O critică distinctă vizează nepronunaţrea de către prima instanţă asupra nerespectării condiţiilor prevăzute de lege cu privire la procedurile prealabile emiterii unui act normativ, respectiv Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, publicat în M. Of. nr. 648/11.09.2003.
4. Apărarea intimatului
Prin întâmpinare Ministerul Mediului şi Pădurilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la motivele de recurs formulate în cauză, se arată că prima instanţă, contrar celor afirmate de către recurentă, a pus în discuţia părţilor toate probele solicitate de către acestea, admiţându-le numai pe cele utile şi concludente soluţionării corecte a cauzei.
Critica ce vizează excepţiile tardivităţii formulării acţiunii şi a celei a lipsei de interes nu se încadrează în cadrul reglementat de dispoziţiile coroborate ale art. 304 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta neputând invoca pricinuirea unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii atacată, iar pe fond sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Piteşti respectă pe deplin cadrul legal incident.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, după cum se va arăta în continuare.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice, solicitând anularea sa parţială întrucât acesta include în anexa referitoare delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Naţional C. şi unităţile amenajistice 58 A, B, C, D şi 59 A, B, C, D din Unitatea de Producţie III C., proprietatea sa. S-a solicitat de asemenea obligarea intimatului-pârât la repararea pagubei cauzate, constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 m.c., neridicată din cauza interdicţiei impuse.
În dovedirea acţiunii, a solicitat proba cu înscrisuri şi administrarea unei expertize tehnice de specialitate, conform cererii de probatorii depuse la termenul din 11 decembrie 2009 când din încheierea de şedinţă rezultă că prima instanţă a prorogat discutarea problemei cu expertiza după depunerea înscrisurilor.
La dosarul de fond sunt depuse de reclamantă, obiective pentru expertiza tehnică specialitatea mediu şi silvicultură şi solicitarea încuviinţării unor experţi observatori din partea S.M. C.
În şedinţa de judecată din 19 martie 2010, Curtea constată că se impune acordarea unui termen pentru lipsa relaţiilor solicitate de la RNP R. – Direcţia Silvică V. şi pentru lipsa răspunsului la interogatoriu şi respinge proba cu expertiză ca nefiind solicitată la termenul la care au fost încuviinţate şi discutate probele.
Hotărârea primei instanţe în privinţa solicitării şi discutării probei cu expertiză este contradictorie şi nu corespunde consemnărilor din încheierile de şedinţă menţionate şi nici considerentelor sentinţei recurate în care s-a consemnat că proba cu expertiză este apreciată ca neconcludentă soluţionării cauzei în raport de probatoriul administrat în cauză, dar şi de obiectivele menţionate în cerere prin care se solicită expertului să facă aprecieri care nu intră în competenţa acestuia.
Este real că odată cu propunerea probei, partea trebuia să arate şi împrejurările de fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca instanţa să aprecieze dacă expertiza este pertinentă şi concludentă.
Textul art. 201 alin. (1) teza I C. proc. civ., prevede că instanţa stabileşte prin încheiere şi punctele asupra cărora experţii urmează să se pronunţe, respectiv obiectivele expertizei.
Astfel, instanţa de judecată poate să cenzureze şi să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea sau să le constate.
Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu incomplet respectiv înscrisurile solicitate de părţi şi expertiza de specialitate fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, neintrând în cercetarea fondului pricinii.
Pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, instanţa de recurs nu va aprecia ea însăşi asupra tuturor obiectivelor expertizei solicitată de recurenta-reclamantă, urmând ca prima instanţă constatând că proba a fost solicitată în termenul legal şi că admiterea acesteia se impune în cauză să stabilească clar obiectivele după ce le va pune în discuţia contradictorie a părţilor şi administrarea probei cu înscrisurile la care s-a făcut trimitere în cuprinsul dosarului privind includerea terenurilor în zona de conservare specială a Parcului Naţional C., respectiv eventuala excepţie a puterii de lucru judecat la care s-a făcut referire în considerentele sentinţei recurate, faţă de sentinţa nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la acest ultim aspect se constată că excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 552/2003 emis de intimat a fost respinsă ca inadmisibilă.
În plus, criticile de nelegalitate privind nepronunţarea asupra excepţiilor invocate de pârâtă, nu pot fi reţinute în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă ca nefondată şi niciuna dintre excepţii nu a fost admisă, astfel că recurentei-reclamante nu i s-a produs o vătămare pentru a le invoca ca motiv de recurs, fiind cel mult un argument în plus al neantamării fondului de către prima instanţă.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat şi pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate, conform art. 129, art. 169 şi art. 201 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de către recurenta-reclamantă S.M. C. împotriva sentinţei civile nr. 88/F-CONT din 7 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1157/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1161/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
