ICCJ. Decizia nr. 1206/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1206/2011
Dosar nr. 1035/59/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC K.S.S. UK LTD împotriva pârâtelor D.G.F.P. Timiş şi A.N.A.F.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea introductivă, întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC K.S.S. UK LTD a chemat în judecată pârâtele A.F.P. Timiş şi A.N.A.F. solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 442 din 21 iunie 2010 privind obligarea sa de a achita suma de 14.630.166 lei TVA şi cu majorări de întârziere de 12.796.958 lei, a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 20115 din 11 august 2010 prin care s-au stabilit în sarcina sa dobânzi şi penalităţi de întârziere, în cuantum de 212.054 lei, aferente sumelor stabilite la plată ca TVA suplimentară, prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 şi de asemenea, să se suspende executarea Raportului de inspecţie fiscală nr. 7370 din 21 iunie 2010 prin care s-a refuzat spre rambursare TVA în sumă de 41.029 lei şi prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 14.630.166 lei cu titlu de taxă pe valoare adăugată şi suma de 12.796.958 lei cu titlu de majorări de întârziere.
Prin încheierea din data de 17 august 2010 din Dosarul 831/59/2010, Curtea de Apel Timişoara a dispus suspendarea Deciziei de Impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală, în baza art. 14 din Legea contenciosului administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond.
Deoarece până la expirarea termenului de 45 de zile, pârâtele nu au soluţionat contestaţia administrativă, a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara dosarul având ca obiect anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală.
Instanţa a reţinut că reclamanta a susţinut că îndeplineşte cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 care prevede că „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."
De asemenea, potrivit art. 215 C. proc. fisc - Suspendarea executării actului administrativ fiscal: „(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale mai sus citate, reclamanta a arătat că suspendarea executării actului administrativ - fiscal poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de lege, respectiv: (i) existenţa unui caz bine justificat şi (ii) necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Acestor două condiţii li se adaugă o a treia, de ordin procedural, anume condiţia ca reclamantul să facă dovada declanşării procedurii prealabile administrative.
Astfel, s-a susţinut că există condiţia cazului bine justificat definit de art. 2 lit. t) din Legea 554/2004 pentru că pârâta a încălcat normele de drept procedural fiscal, cât şi normele de drept fiscal substanţial, motiv care în mod evident creează o îndoială serioasă asupra legalităţii acestor acte.
Reclamanta arată că organele fiscale au încălcat dispoziţiile Ordinului nr. 2157/2006 privind organizarea activităţii de administrare a contribuabililor nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un sediu permanent, din Ordinul nr. 1857/2007, ale art. 101 C. proc. fiscală, ale Ordinului nr. 2421/2007 sau ale instrucţiunilor de aplicare ale art. 143 şi 144 Cod Fiscal
Privitor la iminenţa producerii unei pagube reclamanta arată că este îndeplinită, raportat la cuantumul foarte ridicat al sumei în discuţie, respectiv de 27.427.124 RON (aproximativ 6.453.000 euro) şi specificul activităţii reclamantei respectiv fabricarea centurilor de siguranţă pentru producătorii de autoturisme din Uniunea Europeană şi din afara acesteia, în care necesităţile de lichidităţi financiare sunt esenţiale pentru plata furnizorilor, plata salariaţilor, plata creditelor bancare angajate.
Conform dispoziţiilor art. 111 C. proCod Fiscal, suma de 27.427.124 RON (aproximativ 6.453.000 euro) trebuia plătită până la data de 20 iulie 2010. Reclamanta arată că întrucât nu are posibilitatea de a achita această sumă, autorităţile fiscale au demarat deja procedura de executare silită a sa. Faţă de actele de executare deja efectuate, reclamanta a formulat o contestaţie la executare, înregistrată sub numărul de Dosar 20213/325/2010, la Judecătoria Timişoara.
În plus, pe lângă situaţia KSS UK prezentată pe larg în adresa din ANEXA 6, subliniază instanţei faptul că prejudiciul material s-ar reflecta şi asupra Reprezentantului Fiscal. Prejudiciul cauzat de nerespectarea prevederilor legale în cadrul inspecţiei fiscale va conduce la suspendarea şi, eventual, chiar închiderea activităţii KSS în România şi va afecta pe termen lung activitatea KSS în întregul spaţiu european.
În susţinerea argumentelor sale, invocă şi Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, instrument juridic european aplicat în mod frecvent în jurisprudenţa română.
Privitor la Decizia nr. 20115 din 11 august 2010 privind accesoriile în sumă de 212.054 lei, se mai susţine că pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere de la data de 7 iulie 2010 acestea nefiind datorate decât de la data scadenţei sumelor pentru care se calculează.
Conform art. 111 alin. (2) C. proc. fiscală, „pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora,astfel: a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de5 a lunii următoare; b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare."
Având în vedere că Decizia de impunere a fost emisă la data de 21 iunie 2010, ulterior datei de 15 iunie2010, şi că a fost comunicată reprezentantului fiscal înainte de 1 iulie 2010, data de la care ar fi trebuit calculate dobânzile de întârziere este 22 iulie 2010, această dată fiind prima zi următoare scadenţei. Până la această dată, pârâtele nu aveau dreptul să calculeze dobânzi de întârziere.
Mai arată reclamanta că, din anexa deciziei atacate reiese că pârâtele au calculat dobânzi de întârziere începând cu data de 7 iulie 2010 pentru diferenţele sumelor stabilite prin Decizia de impunere, deşi pentru aceste sume, reclamanta nu ar fi datorat dobânzi decât din data de 22 iulie 2010.
Pârâtele au compensat în mod ilegal deconturi anterioare ale reclamantei cu sume negative de TVA, soluţionându-le astfel peste termen şi fără a respecta procedura prevăzută de lege.
Prin întâmpinare pârâtele au solicitat respingerea cererii reclamantei, invocând excepţia lipsei de interes sau a inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
La termenul de judecată din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la cerinţele art. 15 şi art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi examinând-o pe excepţie instanţa a constatat excepţia întemeiată şi a constatat că acţiunea este inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004 prevăd expres că suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute de art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.
Instanţa de fond a constatat, din conţinutul acestei dispoziţii legale, că cererea de suspendare a executării unui act administrativ, în materie fiscală, se poate dispune în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ care să aibă ca obiect cererea de anulare totală sau parţială a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, sau cererea întemeiată pe art. 15 poate fi formulată printr-o acţiune separată celei în anulare, ceea ce presupune însă dovada depunerii acţiunii în anulare la instanţă.
În cauza de faţă instanţa a constatat că acţiunea reclamantei nu conţine cererea de anulare a actelor fiscale emise de pârâta D.G.F.P. Timiş, ci exclusiv cererea de suspendare a executării acestora în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi nici nu s-a făcut dovada introducerii separate, la instanţă, a acţiunii în anulare, pe motiv că pârâta A.N.A.F. nu s-a pronunţat în procedura prealabilă instituită prin art. 205 şi următoarele C. proCod Fiscal
Cum raportat la dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, acţiunea în contencios administrativ în materia fiscală se poate formula, valabil numai dacă se atacă şi Decizia emisă în procedura prealabilă fiscală, Curtea constată că cererea de faţă este inadmisibilă, prin inexistenţa unei acţiuni în anularea actelor fiscale vătămătoare care să vizeze şi Decizia emisă în procedura prealabilă, reglementată imperativ de Codul de procedură fiscală, motiv pentru care se respinge ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Împrejurarea că în litigiu nu s-a formulat o acţiune în anulare, a rezultat din conţinutul actelor depuse la dosar şi din afirmaţiile reprezentantului reclamantei consemnate în încheierea de şedinţă din data de 9 noiembrie 2010.
Instanţa reţine că este irelevant în soluţionarea dosarului că în cauză au fost depuse, după pronunţarea instanţei, concluziile scrise însoţite de Decizia emisă de A.N.A.F., atâta timp cât reclamanta nu a făcut şi dovada formulării acţiunii în anularea actelor fiscale, aşa cum s-a arătat anterior.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluţia instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., invocându-se, pe de o parte, pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea competenţei unei alte instanţe, respectiv a Tribunalului Timiş în ceea ce priveşte suspendarea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată a accesoriilor nr. 20115 din 11 august 2010 şi greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi 15 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de suspendare a Deciziei principale nr. 7370 din 21 iunie 2010, ca inadmisibilă pentru lipsa acţiunii de fond.
Legat de primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea admiterii excepţiei de conexitate a celor două Dosare nr. 1035/59/2010 şi nr. 1070/59/2010 apreciind că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 164 C. proc. civ.
Aceasta deoarece Dosarul nr. 1070/59/2010 are ca obiect cererea de suspendare a executării deciziei de impunere accesorii, prin care s-au stabilit în sarcina recurentei obligaţii de plată în cuantum de 212.054 lei, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004. Iar în raport de cuantumul sumei contestate, care este mai mic de 500.000 lei şi în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a acestei cereri de suspendare revenea în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Timiş şi nu Curţii de Apel Timişoara.
Sub acest aspect competenţa de soluţionare revenind unei alte instanţe recurenta apreciază că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicitându-se disjungerea celor două cauze şi trimiterea cererii de suspendare, care formează obiectul Dosarului nr. 1070/59/2010, spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (61) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererilor de suspendare ca inadmisibile pe motiv că nu s-a făcut dovada introducerii acţiunii în anulare, recurenta arată că aceasta este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispoziţiile art. 215 şi art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal
Aceasta deoarece suspendarea formulată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ce are ca obiect Decizia de calcul a accesoriilor nu este condiţionată de introducerea acţiunii de fond ci doar de formularea contestaţiei fiscale şi nu de soluţionarea acestei contestaţii prin emiterea unei decizii motivate conform art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal
În ceea ce priveşte suspendarea deciziei privind calculul şi stabilirea debitului principal, recurenta arată că a formulat contestaţie conform art. 205 – 206 C. proCod Fiscal în termenul legal de 30 de zile, dar contestaţia nu i-a fost soluţionată în termenul de 45 de zile conform dispoziţiilor art. 70 C. proCod Fiscal Pe cale de consecinţă, recurenta în raport de dispoziţiile art. 8 şi 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contestat lipsa de răspuns la contestaţia fiscală apreciind că este admisibilă cererea de suspendare deoarece în mod nejustificat contestaţia administrativă nu i-a fost soluţionată, în termen şi nu a fost emisă o decizie motivată prin care să se soluţioneze contestaţia fiscală formulată.
Se arată în recurs că soluţia de respingere ca inadmisibilă blochează dreptul de acces la un tribunal şi reprezintă un fapt prejudiciabil deoarece până la momentul soluţionării contestaţiei fiscale, organele administrative ar avea posibilitatea de a executa silit actele atacate, lăsând fără obiect orice cerere de suspendare.
În raport de acest motiv de recurs se solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate trimiţând cauza care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara. La dosar intimatele-pârâte au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La dosar s-a depus în şedinţa publică din 1 martie 2011, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 422 din 21 iunie 2010 – filele 39 – 90 dosar recurs.
Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiilor motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reţinut.
Sentinţa atacată nu este pronunţată cu încălcarea competenţei Tribunalului Timiş în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de suspendare formulată în Dosarul nr. 1070/59/2010 având ca obiect suspendarea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 20115 din 11 august 2010.
Aceasta deoarece în mod corect instanţa de fond – Curtea de Apel Timişoara a făcut aplicarea art. 164 C. proc. civ. şi a conexat cele două cereri de suspendare, care deşi aveau temeiuri juridice diferite aveau între ele ca obiect şi cauză o strânsă legătură. Aceasta reprezintă condiţia legală cerută de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. şi în cauză era îndeplinită întrucât accesoriile calculate prin Decizia de accesorii nr. 20115 din 11 august 2010 sunt aferente sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 7370 din 21 iunie 2010.
Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a admis conexarea celor două cereri de suspendare şi s-a pronunţat fără a fi încălcată competenţa de soluţionare a Tribunalului Timiş.
Al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, sentinţa atacată, prin care cererea de suspendare formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost apreciată ca inadmisibilă şi respinsă ca atare, fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Fapt de necontestat, la data formulării cererii de suspendare conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul Dosarului nr. 1035/59/2010 din 30 septembrie 2010 nu era soluţionată contestaţia administrativă formulată de recurentă. În cauză nu era emisă Decizia motivată de soluţionare a contestaţiei având ca obiect Decizia de impunere nr. 422 din 21 iunie 2010 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 7370/2010. Pe cale de consecinţă, în cauză nu a existat actul admisibil a fi contestat şi suspendat conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, recurenta nedepunând la dosar până la data pronunţării – 16 noiembrie 2010 dovada soluţionării şi respectiv a formulării acţiunii de fond conform dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Aceasta fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare, în mod corect instanţa de fond prin sentinţa atacată a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă.
Curtea nu va reţine susţinerile din recurs privind nesoluţionarea în termen a contestaţiei administrative, deoarece obiectul cauzei nu l-a reprezentat acest refuz, recurenta nesolicitând conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constatarea existenţei acestui refuz şi obligarea autorităţii competente la emiterea unei decizii motivate conform art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal Recurenta a formulat direct, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, cerere de suspendare a actelor de impunere, cerere inadmisibilă în lipsa acţiunii de fond, apreciată în mod corect şi respinsă ca atare de instanţă.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de SC K.S.S.U. UK Ltd. împotriva Sentinţei nr. 512 din 6 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1196/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1224/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
