ICCJ. Decizia nr. 1237/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1237/2011
Dosar nr. 434/6/2006
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 157/F/CA- Fisc din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Braşov a admis acţiunea formulată de reclamanta A.A.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi cultelor, a admis cererile de intervenţie în interesul reclamantei, formulate de intervenienţii C.R.J., Fundaţia T.M.I., Asociaţia C.I.L.P.E.
Totodată, Curte de apel a anulat certificatul de descărcare arheologică nr. 4 din 15 ianuarie 2004, emis de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor şi respinge cererile de intervenţie-în interes propriu şi în interesul pârâtului, formulate de intervenienta SC R.M.G.C. SA.
Ulterior pronunţării acestei sentinţe, la data de 04 noiembrie 2010, expertul tehnic judiciar P.R.A. a solicitat obligarea reclamantei A.A.A.M. la plata diferenţei de onorariu în cuantum de 7.125 lei - debit principal şi actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei.
În motivarea cererii, expertul tehnic judiciar P.R.A. a arătat că prevederile art. 213 alin. (2) C. proc. civ. obligă instanţa, să dispună plata costului expertizei chiar şi după pronunţarea hotărârii, arătând că, deşi, instanţa a omis să se pronunţe asupra costului expertizei, art. 213 alin. (2) C. proc. civ. se poate aplica şi după ce cauza a fost soluţionată pe fond.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intervenienta SC R.M.G.C. SA, în privinţa soluţionării cererii formulate de expertul P.R.A., în temeiul art. 213 C. proc. civ.
Totodată, Curtea de apel a respins cererea formulată în baza art. 213 C. proc. civ. de expertul P.R.A., având ca obiect obligarea reclamantei A.A.A.M. la plata diferenţei de onorariu în cuantum de 7.125 lei debit principal şi actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea formulată de P.R.A., în baza art. 213 alin. (2) C. proc. civ., este o cerere nouă faţă de cea de completare a hotărârii, formulată anterior de acelaşi expert, astfel că nu poate exista autoritate de lucru judecat sub acest aspect.
Totodată, instanţa de fond a constatat că cererea expertului, întemeiată pe prevederile art. 213 alin. (2) C. proc. civ. este inadmisibilă, câtă vreme cadrul procesual în care această cerere se putea formula s-a epuizat, prin desesizarea instanţei de fond ce a dispus expertiza judiciară, în cadrul dosarului în care a fost dispusă expertiza.
Împotriva acestei încheieri, a formulat recurs P.R.A. criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
În susţinerea motivelor de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9, recurentul a arătat că după pronunţarea hotărârii în dosarul în care a fost solicitat în calitate de expert tehnic judiciar, a constatat împrejurarea că instanţa de fond a omis a impune reclamantei obligaţia de a achita contravaloarea expertizei efectuate în cauză.
Recurentul critică soluţia instanţei de fond, motivat de faptul că expertul nu are cunoştinţă de momentul terminării procesului de judecată şi arată că, în temeiul art. 213, obligaţia instanţei de a pronunţa o încheiere executorie este una imperativă.
Mai arată recurentul că, având în vedere că nu există un text de lege care să interzică instanţei de a se pronunţa asupra unei omisiuni, atunci magistratul poate să se pronunţe chiar şi din oficiu , iar nu la doar la cerere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dintre părţi.
Astfel, în mod corect prima instanţă a constatat că cererea formulată de expertul tehnic P.R.A. este inadmisibilă, în condiţiile în care cadrul procesual în care această cerere se putea formula s-a epuizat.
Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile în care expertul era nemulţumit de soluţia pronunţată cu privire la acordarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei dispuse în cauză, se putea declara recurs.
Atâta vreme cât petentul P.R.A. nu a cerut în cadrul procesului în care s-a dispus expertiza, acordarea onorariului de expert şi nici nu a uzitat de calea de atac pusă la dispoziţie de legiuitor, acesta nu se mai poate adresa aceleiaşi instanţe cu o cerere întemeiată pe art. 213 C. proc. civ., o astfel de cerere fiind inadmisibilă, după pronunţarea hotărârii.
De altfel, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, pretenţiile recurentului P.R.A. pot fi valorificate pe cale separată, potrivit dreptului comun la instanţa competentă legal.
Nu poate fi reţinut motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 invocat de recurent, întrucât hotărârea instanţei de fond cuprinde atât motivele pe care se sprijină, cât şi dezvoltarea pe larg a acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de P.R.A. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrative şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1236/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 124/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
