ICCJ. Decizia nr. 1323/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1323/2011
Dosar nr. 368./36/2009
Şedinţa publică de la 4 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii B.A.A., S.N. şi alţii au chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură şi au solicitat obligarea acesteia la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la pronunţarea hotărârii şi pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, având în vedere şi obligaţia de plată către stat a contribuţiilor sociale impozitului aferent acestor drepturi.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dreptul, pentru activitatea prestată, la acordarea sumelor de bani aferente celor două suplimente salariale prevăzute de dispoziţiile art. 31 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
S-a mai arătat de către reclamanţi că suspendarea acestor drepturi s-a realizat cu încălcarea drepturilor constituţionale care reglementează dreptul persoanelor încadrate în muncă, deoarece acest drept nu a fost doar restrâns, ci îngrădit, atingându-se însăşi esenţa şi existenţa dreptului.
În consecinţă, reclamanţii au solicitat să se constate ca fiind lipsită de efect suspendarea nelegală şi neconstituţională a acordării acestor drepturi şi să fie obligată pârâta să le plătească drepturile băneşti prevăzute de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, atât retroactiv, începând cu data de 01 ianuarie 2004, cât şi ulterior, până la data pronunţării hotărârii.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură a invocat excepţia prematurităţii introducerii cererii, întrucât reclamanţii au introdus acţiunea fără a formula către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură plângere prealabilă, ori contestaţie în legătură cu acordarea suplimentului postului şi cel al treptei de salarizare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, având în vedere, în esenţă, că în lipsa unui act normativ care să reglementeze calcularea (cuantificarea) drepturilor respective, instanţa nu are abilitatea legală de a determina ea însăşi întinderea valorii suplimentelor salariale, deoarece s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, legal învestită cu soluţionarea cauzei prin decizia nr. 4144 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Având în vedere că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura prealabilă obligatorie în situaţia emiterii unui act administrativ individual sau a contractelor administrative şi nu în situaţia obligaţiilor „de a face”, cu atât mai mult cu cât în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, în vigoare în varianta de la data introducerii acţiunii, potrivit cărora pretenţiile reclamanţilor reprezentând drepturi băneşti sunt generate de dispoziţiile specifice dreptului muncii, chiar dacă sunt judecate de instanţa de contencios administrativ, instanţa a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtă.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea este nefondată.
Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosar instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, calitate în care s-a susţinut că au dreptul la plata unui procent de 25% din salariul de bază, cu titlu de supliment al postului şi la un procent identic, reprezentând suplimentul corespunzător treptei de salarizare, conform art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată şi modificată prin Legea nr. 161/2003.
S-a mai reţinut că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
Instanţa a apreciat că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) celor două suplimente, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea (executarea) art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că, în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a celor două suplimente, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, la eventuala cuantificare de către instanţă, ceea ce ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
S-a mai reţinut că nici Statutul funcţionarilor publici nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor salariale solicitate, procentul de 25% indicat de către reclamanţi în petitul acţiunii promovate fiind arbitrar şi fără susţinere legală.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că reclamanţii sunt în imposibilitatea de a realiza prin intermediul instanţei de judecată o creanţă salarială al cărei cuantum nu este stabilit de lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil şi că recunoaşterea vocaţiei generale la acordarea drepturilor salariale solicitate de către reclamanţi ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul final al acesteia, respectiv punerea în executare.
A fost invocată Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în lipsa cuantificării legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, decizie care a fost publicată în M. Of. nr. 880/16.12.2009.
Pentru aceste considerente instanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.A.A., S.N. şi alţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea esenţială şi aplicarea greşită a legii, solicitându-se casarea acesteia şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Recurenţii arată că drepturile solicitate trebuiau să le fie acordate de drept, începând cu data de 01 ianuarie 2004, conform art. XXV din Legea nr. 161/2003, că dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă şi că acest drept este legal şi nu poate fi restrâns în mod abuziv şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituţie.
În concluzie, recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata, pentru fiecare reclamant în parte, a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv din data de 01 ianuarie 2004 până la data pronunţării hotărârii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.A.A., S.N., G.C., B.F., B.M., B.R.M., P.M., P.F., I.S., D.L., M.A., S.C., D.I., G.A., V.E., A.M., C.C., F.I., P.C.E., M.N., S.A., P.I., P.E.F., C.D.F., A.C., C.L., V.E.D., E.C.E., C.R., P.N., D.P.E., B.A.A.N., B.A.M., N.E., P.A., G.M., B.U.M., A.B., C.V., P.V., B.A., G.G., C.C.C., M.D.M., S.D., C.O.C., G.S., T.A., S.R., C.N., M.M., B.E.A., D.B., N.D., O.R., C.R.R., M.O.M., G.P.M., B.L.M., G.E.M., N.M., C.Ş., C.O., P.O.R., N.S., P.V.M., R.L., C.A.V., M.D., D.A., Z.G., R.I., N.I., T.M., N.C., J.C., G.R.A., N.Ş., G.M.G., Ş.D., R.E., S.N., P.V., C.F., Z.C., G.E., A.A., B.M.I., C.L.I., C.M., G.R.C., M.A.M., N.E.E., N.M.A., P.C., P.G., R.A., R.N., R.A.U., T.I.A., T.D., M.G., S.F., Ş.C., L.C., C.O.M., P.O.A., B.A.D., D.A.L., V.T., Z.L., P.A.M., B.C., E.C., R.M., N.A., Ş.I., G.C.O., P.L., B.N., M.S., S.A.N., B.D., N.I.M., A.L., B.L., B.V., I.A.S., G.R., V.L., S.T.A., A.N.A., H.V., M.C., A.I., B.M.A., C.E., M.A.G., N.I.A., N.I.C., P.M.A., P.A.G., P.M.C., R.F., S.E.C., V.M., G.L., P.L.D. şi T.E., împotriva sentinţei civile nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 1319/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1324/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
---|