ICCJ. Decizia nr. 1421/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1421/2011
Dosar nr. 337/59/2009
Şedinţa publică de la 9 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1. Acţiunea reclamantei
Prin acţiunea reclamantei înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 337159/2009 reclamanta SC R.G. SRL Timişoara a solicitat suspendarea în parte a deciziei nr. 214 din 19 noiembrie 2008 emisă Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. 31355 din 19 noiembrie 2008, pentru suma de 300.000 lei, rămasă de achitat, cu plata unei cauţiuni precum şi anularea acestei decizii, a raportului de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia nr. 254 din 19 noiembrie 2008 întocmit de Administraţia Fondului pentru Mediu şi a deciziei nr. 30 din 25 februarie 2009 prin care aceeaşi instituţie a respins contestaţia administrativă a reclamantei.
În motivare, reclamanta a arătat că a achitat parţial cuantumul debitelor restante, respectiv 487856 lei şi 36752 lei din penalităţile calculate de organele fiscale în sarcina sa, rămânând de plătit 300.000 lei din totalul majorărilor de întârziere, pentru care solicită suspendarea executării actului administrativ fiscal, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În fapt, s-a arătat că în perioada 8 septembrie 2008 – 3 noiembrie 2008 organele de inspecţie fiscală au verificat modul de constituire şi întocmire a declaraţiilor lunare privind Fondul pentru mediu în perioada 2003 – 2007, modul de calcul şi plată a veniturilor pentru acest fond în această perioadă, organizarea şi conducerea evidenţei fiscal contabile a reclamantei, în urma controlului stabilindu-se obligaţia acesteia de a plăti 824608 lei contribuţii la fond, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Reclamanta a arătat că în mod greşit s-a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. 214 din 19 noiembrie 2008, prin decizia nr. 30 din 25 februarie 2009 a Administraţiei Fondului pentru Mediu , nefiind corect analizate susţinerile sale privind:
a) lipsa prevederilor cu privire la regimul juridic al urmăririi înaintea intrării în vigoare a codului de procedură fiscală, pentru sumele de 106694 lei dobânzi şi 2407 lei penalităţi aferente anului 2005;
b) lipsa metodologiei de calcul a contribuţiilor la Fondul pentru mediu pe perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie 2006, deoarece abia prin Ordinul nr. 578/2006 s-a stabilit această metodologie, după ieşirea din vigoare a Legii nr. 73/2000.
c) interpretarea greşită a sferei de aplicare a excepţiilor prevăzute de art. 8, alin. (3) din Legea nr. 73/2000, prin cumularea obligaţiilor de recuperare şi reciclare ale poluatorului, deşi activităţile sunt alternative, conform H.G. nr. 349/2002 şi art. 8, alin. (3) din Legea nr. 73/2000.
Reclamanta a arătat că aceleaşi argumente au stat şi la baza contestării contribuţiilor stabilite în sarcina sa pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006 în valoare de 69462 lei, Metodologia intrând în vigoare abia la 14 iunie 2006.
S-a învederat că pentru anul 2007 contribuţiile s-au stabilit greşit, prin aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, modificate din 1 septembrie 2008, prin O.U.G. nr. 25/2008, intenţia legiuitorului fiind de a nu taxa operatorii economici care au făcut achiziţii intercomunitare în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 septembrie 2008.
2. Apărările pârâtei
Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a depus la dosar întâmpinare (filele 98 – 110) prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
S-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, care se bucură de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, fiind executorii din oficiu.
Pârâta a arătat că potrivit Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu modificată prin O.U.G. nr. 196/2005 Administraţia Fondului pentru Mediu este organ fiscal cu competenţă generală privind administrarea creanţelor datorate de contribuabili bugetului acestui fond, fiind singura instituţie abilitată să efectueze inspecţie fiscală cu privire la plata obligaţiilor la Fondul pentru mediu, dreptul de a constata şi aplica sancţiuni cu privire la Fondul pentru mediu aparţinând însă şi altor instituţii.
S-a precizat că toate contribuţiile reglementate de Legea nr. 73/2000 prin trimiterile făcute la dispoziţiile Legii nr. 72/1996 reprezintă resurse financiare publice ce se constituie şi gestionează conform Legii nr. 72/1996 şi fac parte , ca şi creanţele bugetare, în accepţiunea dată O.G. nr. 11/1996, din bugetul general consolidat.
S-a învederat că este nefondată afirmaţia recurentei privind lipsa metodologiei de calcul a taxelor reglementate, deoarece Legea nr. 293/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu şi ulterior O.U.G. nr. 86/2003 au stabilit în anexa 1 emisiile de poluanţi pentru care există obligaţia de declarare şi plată la Fond pentru mediu şi cuantumul /unitatea de măsură, plătitorului revenindu-i obligaţia să stabilească - folosind metodologia de calcul a emisiilor de poluanţi - ce cantitatea de poluanţi au emis în atmosferă sursele sale de poluare, pentru perioada 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2008 metodologia CORINAIR aplicabilă în UE fiind stabilită prin Ordinul nr. 524/2000 al Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
S-a susţinut că obligaţia plăţii contribuţiilor la Fondul de mediu exista de la data reglementării, inclusiv pentru deşeurile provenite din ambalaje, - art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, modificat şi completat prin art. 13 din H.G. nr. 349/2002 şi O.U.G. nr. 86/2003, nefiind necesară o metodologie de calcul a acestei contribuţii.
Pârâta a arătat că potrivit art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificările şi completările ulterioare, se constituie venit la Fondul pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de către producătorii şi importatorii de bunuri ambalate şi ambalaje de desfacere”, fără nici o distincţie sau excepţie, privind ambalajele provenite din importurile efectuate după aderarea României la UE.
3. Soluţia instanţei de fond
După administrarea probatoriilor cu înscrisuri şi expertiză contabilă efectuată de expert A.C.P. (filele 211 – 255 dosar fond) prin sentinţa nr. 240/3 mai 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză ridicată de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. 254 din 19 noiembrie 2008, a deciziei nr. 214 din 19 noiembrie 2008 şi a deciziei nr. 30 din 25 februarie 2009 emise de pârâtă, exonerând reclamanta de plata sumei de 183.062 RON contribuţie la Fondul pentru mediu pentru anul 2007, 64499 RON reprezentând majorări de întârziere aferente pentru anul 2007, respingându-se în rest acţiunea reclamantei, luându-se act că aceasta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată excepţia nulităţii raportului de expertiză invocată de pârâtă în temeiul art. 201 C. proc. civ. potrivit căruia experţii nu sunt abilitaţi să facă interpretarea unor norme juridice, ci numai să stabilească împrejurări de fapt, deoarece prin O.G. nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală şi Normele privind realizarea expertizei fiscale aprobate prin Hotărârea Camerei Consultanţilor Fiscali nr. 13 din 19 martie 2008 – Cap. I, pct. 3 s-a reglementat competenţa expertului de a evalua „obligaţiile ce fac obiectul veniturilor la bugetul consolidat al statului şi pentru alte impozite şi taxe similare” o asemenea evaluare implicând şi aprecieri cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, pe care însă instanţa are posibilitatea să le cenzureze.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constat că nu se poate reţine aplicarea retroactivă a legii, respectiv a codului de procedură fiscală, pentru o perioadă anterioară intrării acestuia în vigoare, fiind vorba de norme de procedură, de imediată aplicare, art. 237 C. proc. fisc., care are caracter de normă tranzitorie, prevăzând că „inspecţiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute.
În aceste condiţii, măsurile dispuse prin procesul – verbal de control au valoare de act administrativ fiscal”.
În privinţa susţinerilor recurentei, privind lipsa calităţii de organ fiscal al Administraţiei Fondului pentru Mediu pentru perioada 1 octombrie 2003 – 7 decembrie 2004, al cărei Regulament de funcţionare s-a aprobat prin H.G. nr. 1174/2001, abia prin H.G. nr. 1989/2004 aceasta dobândind competenţa de a soluţiona contestaţii administrative, s-a apreciat că acestea sunt lipsite de relevanţă, deoarece atât controlul activităţii, cât şi emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a făcut după intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, act juridic de imediată aplicare, care în art. 1 alin. (3) stabileşte conţinutul atribuţiei de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, aceasta cuprinzând şi competenţa de a soluţiona contestaţiile împotriva actelor administrativ – fiscale.
S-a mai constatat că reglementarea lacunară din Legea nr. 73/2000 republicată cu art. 2 alin. (1) modificat, în M.Of. nr. 889 din 9 decembrie 2002 recunoscută de legiuitor şi în preambulul O.U.G. nr. 196/2005, nu poate reprezenta un temei al recunoaşterii legalităţii obligaţiilor la Fondul pentru mediu, ci a contestării modului de reglementare a destinaţiei şi administrării acestui fond, instanţa supremă tranşând această chestiune în mai multe decizii, prin care a stabilit că obligaţiile la Fondul pentru mediu sunt obligaţii bugetare, Administraţia Fondului pentru Mediu având competenţa gestionării acestui fond.
Curtea de Apel Timişoara a argumentat exhaustiv că nu s-a încălcat principiul „non bis in idem”, pentru aceeaşi faptă de „neplată” fiind reglementată atât sancţiunea contravenţională a amenzii, dar şi cea fiscală, a penalităţilor şi a majorărilor de întârziere, întrucât art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care ar putea fi invocate drept temei legal al susţinerilor reclamantei nu au aplicabilitate decât în domeniul ilicitului penal.
S-a reţinut că, chiar dacă sancţiunea contravenţională s-ar putea interpreta ca făcând parte din sfera ilicitului penal, nu este îndeplinită condiţia ca această sancţiune să fie aplicată în cadrul unei noi proceduri deschisă împotriva reclamantei , cum impune art. 4 din Protocolul 7 anexă CEDO, concluzionându-se că nu este exclusă angajarea mai multor forme ale răspunderii juridice ale aceleiaşi persoane, în cadrul aceleiaşi proceduri, majorările de întârziere aplicate reclamantei pentru întârzierea plăţii contribuţiilor la fondul de mediu datorate având rol reparator şi nu sancţionator.
În privinţa inexistenţei unei metodologii de calcul a contribuţiilor datorate de reclamantă Fondului pentru Mediu pe perioada 10 martie 2003 – 14 iunie 2006, instanţa a apreciat-o ca neîntemeiată şi nerelevantă, în condiţiile în care reclamanta nu a contestat cantitatea de deşeuri din ambalaje introdusă pe piaţa naţională , în funcţie de care se calculează obiectivele anuale de recuperare, valorificare şi reciclare, reclamanta având posibilitatea determinării cuantumului obligaţiilor sale la Fondul pentru mediu potrivit Legii nr. 73/2000 – art. 8 alin. (3) modificat prin O.U.G. nr. 86/2003 şi H.G. nr. 349/2002 - art. 13.
Prima instanţă a constatat ca fiind în parte întemeiată acţiunea reclamantei, de anulare a contribuţiilor la Fondul de mediu pentru anul 2007, deoarece urmare a aderării României la U.E., petiţionara nu mai avea calitatea de importator, întrucât nu a introdus pe piaţa românească sau a UE un produs provenit din afara acestui spaţiu, conform art. 4 lit. n) din Legea nr. 608/2001 şi nu-i mai erau aplicabile prevederile art. 9, lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel că a exonerat recurenta de plata contribuţiei de 183062 RON pentru anul 2007 şi majorările de întârziere aferente în valoare de 64499 RON .
II. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta SC R.G. SRL Timişoara, cât şi pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.
1. Recursul reclamantei SC R.G. SRL
Recurenta – reclamantă SC R.G. SRL Timişoara a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că la soluţionarea cauzei instanţa trebuie să ţină seama de câteva principii: „poluatorul plăteşte”, dar este exonerat de plata contribuţiilor la Fondul de mediu dacă-şi îndeplineşte obiectivele de reciclare sau recuperare, obligaţii alternative, conform H.G. nr. 349/2002, neîndeplinirea lor neputând atrage sancţiuni cumulative, cum greşit a considerat prima instanţă.
Prima instanţă nu a analizat corect susţinerile recurentei – reclamante privind lipsa metodologiei de calcul al contribuţiilor la Fondul pentru mediu pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006 şi lipsa prevederilor privind regimul urmăririi.
Recurenta – reclamantă a arătat că în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 s-a prevăzut că metodologia de calcul a emisiilor de poluanţi se va stabili prin Ordin al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, dar acest Ordin, nr. 578/2006 s-a emis abia după ieşirea din vigoare a legii, astfel că stabilirea contribuţiilor în sarcina reclamantei pe baza metodologiei Corinair pentru perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie 2006, cum s-a reţinut raportul de inspecţie fiscală contestat, contravine art. 3 lit. b) C. fisc. privind certitudinea impunerii.
S-a susţinut că Legea nr. 73/2000 nu a reglementat modalităţile de recuperare şi regimul juridic al sumelor aferente contribuţiilor la Fondul pentru mediu, (situaţie reţinută şi în Decizia nr. 60/2007 a Curţii Constituţionale) aşa cum a procedat legiuitorul prin art. 12 din Legea nr. 196/2005, însă prima instanţă deşi recunoaşte caracterul lacunar al reglementării, a validat acte de impunere fiscală care nu au putut fi cenzurate nici măcar de expertul – consultant fiscal numit în cauză şi care au prejudiciat-o pe reclamantă.
S-a încălcat principiul „non bis in idem” deoarece pentru aceeaşi faptă a „neplăţii” contribuţiilor au fost reglementate două sancţiuni, respectiv atât amendă contravenţională cât şi sancţiunea fiscală a majorărilor de întârziere pentru neplata contribuţiilor, deşi intenţia legiuitorului a fost de a aplica numai sancţiunea contravenţională, mai ales că pe perioada 2003 – 2006 nu a existat metodologia de calcul.
Ultima critică vizează cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul expertului în valoare de 12710 lei, despre care recurenta a susţinut că în mod greşit nu i-au fost acordate , deşi le-a solicitat atât prin acţiunea introductivă, dar şi la termenul de judecată din 10 februarie 2010, când a pus concluzii pe fondul cauzei, încălcându-se art. 274 C. proc. civ.
S-a precizat că recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
2. Recursul pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu
Recurenta – pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a criticat la rândul său sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a procedat la admiterea în parte a acţiunii, considerându-se eronat că nu se datorează contribuţii la Fondul pentru mediu pentru ambalajele mărfurilor achiziţionate din statele membre UE, ceea ce contravine istoricului prevederilor legale în materie [pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 pentru perioada 3 octombrie 2003 – 29 iulie 2004, Legea nr. 333/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 86/2003 de modificare a legii nr. 73/2000 pentru perioada 30 iulie 2004 – 31 decembrie 2005 şi art. 9, alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 de la 1 ianuarie 2006].
A arătat recurenta că obligaţia plăţii contribuţiilor la Fondul pentru mediu de către toţi operatorii care introduc pe piaţă produse ambalate, indiferent de provenienţa acestora, rezultă şi din art. 1 şi 16 din H.G. nr. 621/2005, art. 30 din Ordinul MMGA nr. 578/2006, art. 4, alin. (1) lit. o) din Legea nr. 608/2001, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a aplica întocmai principiul „poluatorul plăteşte” tuturor achiziţiilor de produse ambalate şi nu ca regim vamal de punere în liberă circulaţie nefăcându-se nici o distincţie şi neexistând reglementată vreo excepţie cu privire la neplata contribuţiilor în cazul ambalajelor mărfurilor provenite din ţări membre UE.
3.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
A. Cu privire la recursul reclamantei SC R.G. SRL
Prima critică formulată de recurenta – reclamantă vizează împrejurarea că în baza principiului „poluatorul plăteşte”, acesta nu are obligaţia cumulativă de a recupera/valorifica şi recicla ambalajele din hârtie, acestea fiind obligaţii alternative, astfel încât în mod greşit s-au calculat obligaţii fiscale cumulative. Susţinerile recurentei sunt nefondate, deoarece termenii folosiţi în legislaţie cu titlu de recuperare/valorificare şi respectiv de reciclare au înţeles diferit, împrejurare rezultată din anexa 1 A la O.U.G. nr. 78/2000, lit. l) definind reciclarea ca fiind „operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri”, în timp ce operaţiunea de valorificare definită la lit. o este prezentată ca fiind „orice operaţiune menţionată în anexa II B.
Diferenţa de terminologie, dar şi de semantică între cele două operaţiuni, reiese şi din dispoziţiile art. 32 alin. (2) din metodologia de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu adoptată la 6 iunie 2006, ca anexă la Ordinul 578/2006.
Astfel, în cuprinsul art. 32 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006 legiuitorul a făcut referire la punctele a şi b, la deşeurile ce trebuie valorificate prin reciclarea fiecărui tip de material de ambalare, pentru care sunt prevăzute obiective minime de valorificare prin reciclare în H.G. nr. 621/2005, în timp ce lit. c) vizează deşeurile care trebuie valorificate suplimentar faţă de cantităţile prevăzute la lit. a) şi b), pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005, putându-se utiliza oricare metodă de valorificare, sau prin incinerarea în instalaţiile de incinerare, cu recuperare de energie, a oricărui tip de material.
Semnificaţia diferită a termenilor de valorificare şi reciclare rezultă şi din cuprinsul H. G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje.
Astfel Anexa 1 din acest act normativ, lit. m), defineşte deşeurile de ambalaje reciclate ca reprezentând cantitatea de deşeuri de ambalaje generate care este reciclată, indiferent dacă reciclarea se face în ţară, într-un stat membru U.E. sau în afara comunităţii europene, iar obiectivul de reciclare este definit la lit. q) ca reprezentând cantitatea totală de deşeuri de ambalaje reciclate raportate la cantitatea totală de deşeuri de ambalaje generate, operaţiunea de reciclare a deşeurilor de ambalaje reprezentând „operaţiunea de repreluare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie”.
În mod corespunzător deşeurile de ambalaje valorificate sunt definite la lit. m) din Anexa 1 a H.G. nr. 621/2005 ca fiind cantitatea de deşeuri de ambalaje generate pe plan naţional care este valorificată, indiferent dacă valorificarea se face în ţară, într-un stat membru UE, sau în afara comunităţii europene, operaţiunea de valorificare reprezentând „orice operaţie aplicabilă deşeurilor de ambalaje, prevăzută în anexa nr. II B la O.U.G. nr. 78/2000 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001”.
Prin urmare, valorificarea reprezintă un proces mai complex, în care se parcurg anumite etape (dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, mărunţire, presare, balotare, topire-turnare, pretratare, amestec sau alte operaţiuni) care conduc la schimbarea naturii sau compoziţiei deşeurilor prin procedee industriale, în vederea reutilizării.
Reciclarea în schimb, aşa cum este definită de anexa nr. I la H.G. nr. 349/2002, reprezintă operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje, pentru a fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.
Legea nr. 73/2000 privind Fondul de mediu a reglementat la art. 9 sursele de constituire a Fondului pentru mediu .
Acest act normativ a suferit modificări substanţiale prin O.U.G. nr. 86/2003, în vigoare în perioada 3 octombrie 2003 – 29 iulie 2004, între contribuţiile datorate la Fondul pentru Mediu reglementate la art. 8 modificat, fiind enumerată la lit. d) „o sumă de 10000/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente”, valoarea acesteia fiind modificată la 5000 lei/kg din greutatea aceloraşi tipuri de ambalaje, conform Legii nr. 333/2004, intrată în vigoare la 30 iulie 2004, până la 29 decembrie 2005, când Legea nr. 73/2000 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.
Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000 modificată prin O.U.G. nr. 86/2003 „suma prevăzută la art. 1 lit. d) (respectiv contribuţia 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor importate şi 5000 lei/kg de la 30 iulie 2004 la 29 decembrie 2005) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de reciclare şi valorificare prevăzute de H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferenţa dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre şi obiectivele realizate efectiv de agenţii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate”.
Art. 13 din H.G. nr. 349/2002 în varianta iniţială a reglementat următoarele obiective privind recuperarea şi reciclarea deşeurilor din ambalaje.
„a) – recuperarea unui procent de 50% din greutatea deşeurilor de ambalaje;
b) - reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conţinute în deşeurile de ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj”, obiective care urmau să se realizeze etapizat , conform anexei 4.
H.G. nr. 349/2002 a fost modificată prin H.G. nr. 899/2004 intrată în vigoare la 5 august 2004, cu excepţia art. 6 şi art. 61 intrate în vigoare după aderarea României la UE , în urma modificărilor noţiunea de „recuperare” de la art. 13 lit. a) din H.G. nr. 349/2002 fiind înlocuită cu cea de „valorificare”, iar operaţiunea de „reciclare în procent de 25%” menţionată la lit. b) din acelaşi text fiind raportată la totalul ambalajelor introduse pe piaţa naţională.
Prin aceste modificări legislative, operaţiunea de valorificare a fost definită ca fiind orice operaţie aplicabilă deşeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa IIB la O.U.G. nr. 78/2000.
H.G. nr. 349/2002 a fost abrogată prin H.G. nr. 621/2005 publicată în M.Of. nr. 369 din 20 iulie 2005, în anexa 4 fiind enumerate noile obiective de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare la energie şi respectiv reciclare pentru operatorii economici prevăzuţi la art. 16 alin. (1) pentru perioada 2005 – 2013.
Indiferent de perioada şi modul specific de reglementare a obiectivelor de recuperare/valorificare şi respectiv reciclare a ambalajelor mărfurilor importate ce trebuiau îndeplinite de operatorii economici pentru a fi scutiţi de plata contribuţiei la fondul de mediu, rezultă din modalitatea consecutivă de enumerare a criteriilor, folosindu-se conjuncţia „şi” , precum şi din definiţia legală, separată şi specială pentru fiecare din operaţiunile enumerate de reciclare/valorificare, că respectivele criterii reprezentau obligaţii ce trebuiau îndeplinite cumulativ şi nu alternativ, cum eronat susţine recurenta, fără a invoca nici un fel de argumente rezonabile.
În concluzie, în mod corect prima instanţă a constatat că este vorba de două obligaţii legale diferite, aşa cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile legii speciale , iar nerespectarea fiecăreia dintre aceste obligaţii atrage sancţiuni fiscale diferite, prima critică formulată de reclamantă fiind, în concluzie, nefondată.
Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte neanalizarea suficientă de către prima instanţă a susţinerilor reclamantei care vizau lipsa metodologiei de calcul a contribuţiei la Fondul pentru mediu pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006 este, de asemenea, nefondat.
Recurenta – reclamantă a contestat numai legalitatea stabilirii contribuţiei datorate de ea la fondul pentru mediu ca urmare a introducerii de ambalaje pe piaţa naţională, pentru care avea obligaţia recuperării/valorificării, respectiv a reciclării, conform art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 cu modificările şi completările ulterioare, nu şi pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, stabilită în sarcina reclamantei prin actele administrativ fiscale contestate.
Contribuţia la Fondul pentru mediu contestată de reclamantă, era clar şi precis reglementată de prevederile Legii nr. 73/2000 modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, art. 8 lit. d) la 10000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia medicamentelor, respectiv 5000 lei/kg în perioada 30 iulie 2007 – 29 decembrie 2005, conform Legii nr. 333/2004 şi 1 leu(RON)/kg în perioada 30 decembrie 2005 – 29 august 2008 potrivit art. 9 , alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.
Prin urmare, pentru achitarea acestei contribuţii, legiuitorul a prevăzut criterii clare, matematice de calcul, astfel că nu era nevoie de o metodologie specială de calcul. De altfel reclamanta a şi achitat contribuţia datorată pentru neîndeplinirea criteriilor de valorificare – reciclare a ambalajelor pentru lunile ianuarie - februarie 2006 şi în nici un caz nu se poate apăra că nu a cunoscut legea.
Este adevărat că prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 333/2004 intrată în vigoare la 30 iulie 2004 s-a prevăzut că „metodologia de calcul a emisiilor de poluanţi va fi stabilită prin Ordin al Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor” dar acest text nu privea obligaţia întocmirii unei metodologii pentru contribuţia datorată Fondului de mediu în cazul introducerii de ambalaje pe piaţa naţională, această contribuţie formând obiectul litigiului dedus judecăţii.
Abia prin art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005 s-a prevăzut obligativitatea emiterii unei metodologii de calcul şi pentru contribuţia la Fondul de mediu în cazul ambalajelor mărfurilor importate, în 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, ceea ce s-a realizat prin Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 578 din 6 iunie 2006, publicat în M.Of. Partea I nr. 516 din 14 iunie 2006.
Prin acest Ordin s-a aprobat Metodologia de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu .
Prin urmare, lipsa unei metodologii de calcul a contribuţiei la Fondul pentru mediu în cazul ambalajelor introduse în ţară de operatori economici nu poate fi invocată de aceştia ca justificare pentru neplata sau întârzierea plăţii acestei contribuţii pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006, deoarece cuantumul acestei contribuţii era reglementat de acte normative speciale – art. 8, alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, Legea nr. 333/2004 şi art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, obligaţia reciclării/valorificării ambalajelor reprezentând co componentă a obiectivului strategic al statului român, de protecţie a mediului înconjurător.
Recurenta pretinde că majorările de întârziere au fost greşit calculate, cu încălcarea principiului „non bis in idem” deoarece art. 12 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu reglementează un regim sancţionator, derogator de la dreptul comun, menţionând că „neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a) – g) şi lit. n) constituie contravenţie şi se sancţionează contravenţional”.
Instituirea a două forme de răspundere, contravenţională şi fiscală nu este nelegală, deoarece în cadrul răspunderii contravenţionale sancţiunea se stabileşte în funcţie de vătămarea/lezarea adusă unor relaţii sociale ocrotite de legiuitor, pe când în cazul răspunderii fiscale se urmăreşte în principal acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat prin neplata taxelor sau contribuţiilor prevăzute de lege, răspunderea fiscală sub aspectul majorărilor de întârziere, având mai mult rol reparator, pentru acoperirea prejudiciului produs bugetului de stat prin întârzierea plăţii contribuţiilor datorate.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 73/2000 majorările de întârziere erau datorate în temeiul O.G. nr. 11/1996 – Capitol 4 - iar de la data de 1 ianuarie 2003 în temeiul cap. V din O.G. nr. 61/2002.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, respectiv de la 1 ianuarie 2004 majorările de întârziere sunt datorate în temeiul cap. III din O.G. nr. 92/2003.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, recurenta nu a prezentat nici un temei legal al susţinerilor sale şi presupunând că acesta l-ar putea constitui art. 4 din Protocolul nr. 7 anexă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, în mod judicios s-a concluzionat că aceste texte se aplică în cazul ilicitului penal.
Chiar dacă s-ar interpreta că sancţiunea contravenţională la care face referire recurenta s-ar încadra în sfera ilicitului penal, prin gravitatea acesteia, după criteriile consacrate în practica CEDO, totuşi art. 4 din Protocolul 7 anexă CEDO nu este incident în speţă, deoarece nu este vorba de deschiderea unei noi proceduri împotriva reclamantei, condiţie rezultată din par. 67, în cauza Maszini contra României publicată în M.Of. nr. 585 din 24 august 2007, sancţiunile pecuniare stabilite în sarcina recurentei – reclamante fiind consecinţa aceleiaşi proceduri de control, în care s-a constatat neachitarea de către recurenta – reclamantă, la scadenţă, a obligaţiilor datorate Fondului pentru mediu.
De altfel nici o dispoziţie legală nu exclude posibilitatea angajării mai multor forme de răspundere juridică pentru fapta ilicită a unei persoane fizice sau juridice , dacă prin aceasta s-a adus atingere mai multor norme de natură juridică diferită, nefiind încălcat principiul „non bis in idem”.
Atât din dispoziţiile Legii nr. 73/2000, cât şi din prevederile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu care le-au abrogat, reiese că toate contribuţiile operatorilor economici la acest fond au avut natura unor resurse financiare ale statului constituite potrivit art. 1 din Legea nr. 72/2006 privind finanţele publice, înlocuit anterior din Legea 500/2002 privind finanţele publice, respectiv a unor creanţe bugetare, în acest sens fiind pronunţate şi alte hotărâri judecătoreşti de către instanţa supremă, respectiv deciziile 1417 din 7 martie 2007 şi nr. 3511 din 15 octombrie 2008 depuse în copie la filele 128-143 dosar fond.
Chiar dacă terminologia folosită pentru accesoriile fiscale calculate ca urmare a neachitării la termen a contribuţiilor la fondul pentru mediu a fost diferită (dobândă, penalităţi, majorări de întârziere) acestea au fost mereu prevăzute de legile speciale, inclusiv de toate actele normative menţionate anterior, cu titlu de sancţiuni fiscale pentru întârzierea plăţii contribuţiilor.
În privinţa aprecierii recurentei cu privire la baza de calcul pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006, când a intrat în vigoare Ordinul nr. 578/2006, instanţa constată că obligaţia plăţii contribuţiei la Fondul pentru mediu exista de la data reglementării acesteia , respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 73/2000 a cărei aplicare nu era condiţionată de aprobarea unei metodologii de calcul a contribuţiilor, aşa cum deja s-a arătat anterior.
Adoptarea ulterioară a metodologiei de calcul a acestei contribuţii printr-un Ordin emis în executarea legii, potrivit art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu putea constitui un argument pentru neplata obligaţiei legale instituită prin Legea nr. 73/2000, astfel încât în mod corect în sarcina recurentei – reclamante s-au calculat accesoriile menţionate în decizia nr. 214/2009 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, ca urmare a raportului de inspecţie fiscală nr. 254/2008, şi această critică formulată de recurentă fiind nefondată.
Critica privind neacordarea pretins greşită a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în valoare de 12710 lei solicitat de apărătorul reclamantei la termenul de judecată din 10 februarie 2010, conform încheierii de la fila 267 dosar fond este, de asemenea nefondată, deoarece la data de 19 aprilie 2010, când părţile au pus concluzii pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantei a declarat expres că nu solicită cheltuieli de judecată, aşa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la această dată (fila 276 dosar fond) care face corp comun cu hotărârea atacată.
Cum reclamanta nu a solicitat rectificarea acestei încheieri , în temeiul art. 281 C. proc. civ., menţiunile din cuprinsul acesteia se bucură de veridicitate, astfel că în mod corect în sentinţa 240/2010 prin care a soluţionat cauza, Curtea de Apel Timişoara a luat act de ultima declaraţie a reprezentantului reclamantei cum că nu solicită cheltuieli de judecată. De altfel această critică a reclamantei este lipsită de interes, faţă de soluţia ce urmează a se da recursului pârâtei.
B. Cu privire la recursul pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu:
Recurenta – pârâtă a criticat sentinţa sub aspectul exonerării reclamantei de plata contribuţiilor la Fondul pentru mediu pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 2008, deoarece s-a apreciat de către instanţă de fond că urmare a aderării României la Uniunea Europeană achiziţia de mărfuri ambalate din statele membre U.E. nu mai poate fi calificată drept „import”.
O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/200 privind Fondul pentru mediu a prevăzut la pct. 13 lit. s) că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente”
Legea nr. 333/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu a prevăzut pentru perioada cât a fost în vigoare, 30 iulie 2004 – 31 decembrie 2005, la pct. 1 lit. d) că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente”.
O.U.G. nr. 196/2005 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2006 a prevăzut la art. 9 alin. (1) lit. d) că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg. din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de către producătorii şi importatorii de bunuri ambalate şi ambalaje de desfacere”.
Art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje a prevăzut că operatorii economici care introduc pe piaţă produse ambalate, precum şi cei care ambalează produse sau care introduc pe piaţă ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare şi terţiale folosite la ambalarea produselor lor.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a contribuţiei şi taxelor datorate la fondul pentru mediu , care prevede că obligaţia de plată la acest fond revine „importatorilor de bunuri ambalate, pentru ambalajele primare, secundare şi terţiare aferente produselor importate”
Interpretarea instanţei de fond, în sensul că în cazul livrărilor din spaţiul intracomunitar nu se datorează contribuţie la Fondul pentru mediu este contrazisă şi de prevederile art. 4 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor şi punctul 91 din Anexa I la Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul al contribuţiei şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, care defineşte introducerea pe piaţă ca fiind „acţiunea de a face disponibil un produs pentru prima dată pe piaţa naţională contra cost sau gratuit, în vederea distribuirii şi /sau utilizării”.
Pe baza analizei acestor texte de lege rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele introduse pe piaţa naţională, indiferent de provenienţa acestora, în scopul protecţiei mediului şi sancţionării prin plată a poluatorului.
Concluziile primei instanţe, care a analizat importul ca operaţiune comercială , căreia îi este incident un regim vamal de punere în liberă circulaţie, nu au relevanţă în speţă. Astfel, potrivit art. 2 din H.G. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje „sunt supuse prevederilor prezentei hotărâri toate ambalajele introduse pe piaţă, indiferent de materialul din care au fost realizate şi de modul lor de utilizare în activităţile economice, comerciale, în gospodăriile populaţiei sau în orice alte activităţi, precum şi toate deşeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare”.
Legiuitorul nu a făcut nici o distincţie şi nu a instituit nici o excepţie de la regula că operatorii economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare şi terţiale folosite pentru ambalarea produselor lor, indiferent de provenienţa acestora sau de modalitatea introducerii lor pe piaţa românească, aşa încât concluziile primei instanţe potrivit cărora pentru ambalajele provenite din importurile din ţări membre U.E. nu s-ar datora contribuţia la Fondul pentru mediu, adaugă în mod nepermis la lege.
4 Soluţia instanţei de recurs
Pentru considerentele de fapt şi de drept prezentate anterior, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge în întregime acţiunea formulată de reclamantă.
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei care vizează respingerea excepţiei nulităţii raportului de expertiză şi declaraţia reclamantei că nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 240 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamant.
Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. R.G. SRL Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1415/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1434/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
