ICCJ. Decizia nr. 1469/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1469/2011
Dosar nr. 2322/2/2009
Şedinţa publică de la 10 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi Directorul General al Direcţiei de Paşapoarte - Comisarul şef de poliţie S.A.V. solicitând să fie obligată pârâta D.G.P. să-i clarifice situaţia privind cetăţenia română, respectiv să constate că este cetăţean român prin naştere din părinte român, în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să fie obligaţi în solidar pârâţii să plătească o penalitate în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la expirarea termenului arătat până la clarificarea situaţiei privind cetăţenia română.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că s-a născut la data de 13 iunie 1950, în Israel, ca fiica a lui M.B. şi M.A., tatăl său M.B., născut la data de 07 iunie 1911, în România, oraşul Darabani, jud. Botoşani, fiind cetăţean român. În contextul extrem de nefavorabil al celui de-al doilea război mondial, tatăl său a fost nevoit să emigreze în Israel, fără să piardă cetăţenia română.
Prin cererea precizatoare din 12 mai 2009 reclamanta a solicitat să se constate că este cetăţean român prin naştere din părinte cetăţean român, conform dispoziţiilor art. 4, 5, 34 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, să fie obligată pârâta Direcţia Generală de Paşapoarte să elibereze actul administrativ care să ateste că este cetăţean român, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (4), 35 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să fie obligaţi în solidar pârâţii să plătească o penalitate în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la expirarea termenului arătat mai sus până la eliberarea acestui act administrativ.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona cauza. S-a arătat că acţiunea se impune a fi respinsă fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4208 din 27 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Paşapoarte; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Directorul General al Direcţiei Generale de paşapoarte - comisarul şef de poliţie S.A.V. şi a respins acţiunea formulată împotriva acestuia pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A.H. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, obligând-o pe aceasta să procedeze la clarificarea situaţiei reclamantei privind cetăţenia română, în sensul emiterii unui act administrativ prin care să ateste că este cetăţeană română, sub sancţiunea plătii unei penalităţi în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data expirării termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la eliberarea actului administrativ, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că:
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţei au fost înlăturate apărările întemeiate pe dispoziţiile art. 13-19 din Legea nr. 21/1991, în sensul că instanţele judecătoreşti nu sunt abilitate să constate calitatea de cetăţean român unei persoane, cetăţenia română acordându-se prin ordin al ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti în baza referatului întocmit conform art. 16-17 din Legea nr. 21/1991 de Comisia pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei.
S-a apreciat că faţă de obiectul acţiunii care nu vizează redobândirea cetăţeniei române nu este incidentă procedura prevăzută de dispoziţiile legale mai înainte arătate.
Excepţia de inadmisibilitate a fost considerată neîntemeiată, deoarece obiectul cauzei îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a emite actul solicitat, prin care să se ateste că reclamanta este cetăţean român, act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.
În contextul în care reclamanta la data de 07 iulie 2008, s-a adresat pârâtei cu o cerere înregistrată sub nr. 2914319, pentru clarificarea statutului juridic faţă de statul român, iar prin adresa din data de 31 iulie 2008 D.G.P. a răspuns că în evidenţele ei nu figurează tatăl acesteia, B.M. (născut la data de 05 iunie 1911, ca fiu al lui O. şi R.), s-a stabilit că aceasta echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în discuţie şi, deci, pârâta are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă.
Cum posibilitatea de a chema în instanţă alături de autoritate şi pe persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim este prevăzută doar în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri, s-a constatat că directorul D.G.P. – Comisar - Şef de poliţie S.A.V., nu are calitate procesuală pasivă, iar acţiunea formulată împotriva acestuia a fost respinsă pentru acest motiv.
Instanţa de fond a mai apreciat că reclamanta a făcut dovada că s-a născut la data de 13 iunie 1950, în Israel, că este fiică a lui M.B. şi M.A., potrivit actelor de stare civilă depuse în traducere legalizată din limba ebraică în limba română, purtând apostila potrivit Convenţiei de la Haga din 05 octombrie 1961, iar, conform adeverinţei emisă de Primăria oraşului Darabani Judeţul Botoşani nr. 18507 din 05 mai 2008 rezultă că tatăl său M.B. s-a născut la data de 07 iunie 1911, în România, oraşul Darabani, jud. Botoşani, naşterea s-a fiind înregistrată în registrul de stare civilă din 07 iunie 1911, fiind deci cetăţean român.
Pârâtul a recunoscut prin Notele de şedinţă din data de 23 iunie 2009 implicit această situaţie de fapt, iar susţinerea acestuia că reclamanta nu a adus nicio probă în sprijinul afirmaţiei sale potrivit căreia tatăl sau nu şi-a pierdut cetăţenia română în anul 1948 când a emigrat în Israel şi că din acest motiv reclamanta ar fi dobândit cetăţenia română prin naştere din părinte cetăţean român, nu a fost reţinută, pe de o parte, pentru că reclamanta s-a născut în anul 1950, la doi ani după emigrare, iar pârâtul nu a indicat nici o situaţie în care acesta să fi pierdut cetăţenia română, potrivit art. 23 din Legea nr. 21/1991, respectiv: retragerea cetăţeniei române, aprobarea renunţării la cetăţenia română, sau alte cazuri prevăzute de lege, neavând nici o evidenţă în acest sens, iar pe de altă parte, pentru că ar pune reclamanta în situaţia să dovedească un fapt negativ.
Constatând refuzul nejustificat al pârâtei de a solicita cererea reclamantei de clarificare a situaţiei privind cetăţenia română, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta să procedeze la clarificarea situaţiei reclamantei privind cetăţenia română, în sensul emiterii unui act administrativ care să ateste calitatea de cetăţean român.
Deoarece cererea reclamantei a fost formulată în anul 2008, s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fiind obligată pârâta la emiterea actului administrativ sub sancţiunea plăţii unei penalităţi în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data expirării termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la eliberarea actului administrativ.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Prin cererea de recurs soluţia Curţii de Apel Bucureşti a fost criticată pentru greşita dezlegare dată atât excepţiilor procedurale invocate de pârâtă cât şi fondului pricinii. Sintetizând aceste critici se observă că ele vizează:
- Excepţia de necompetenţă generală prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în opinia recurentei-pârâte procesul nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti întrucât unul din petitele acţiunii se referă tocmai la constatarea de către instanţă a calităţii de cetăţean român conform art. 4, 5 şi 34 din Legea nr. 21/1991, temei de drept invocat chiar de către reclamantă. În acest sens s-a subliniat că potrivit Legii nr. 21/1991 procedura de soluţionare a cererii de acordare a cetăţeniei române este lipsită de caracter jurisdicţional, desfăşurându-se în faţa Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei.
Mai mult, o acţiune în constatare – în speţă în constatarea calităţii de cetăţean român – aşa cum este reglementată prin art. 111 C. proc. civ. are un caracter subsidiar astfel că nu se poate recurge la ea decât în cazul în care partea interesată nu are la dispoziţie o altă cale legală, or în cazul de faţă reclamanta avea la dispoziţie acţiunea în realizarea dreptului său fie prin sesizarea Ministerului de Justiţie – prin organele sale de specialitate - fie Direcţiei pentru Evidenţa Persoanei şi Administrarea Bazelor de Date (fostul Inspectorat Naţional pentru Evidenţa Persoanelor).
- Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Paşapoarte în condiţiile arătate şi mai înainte, dar şi faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 83/2001 referitoare la competenţele acestui organ de specialitate al administraţiei publice centrale care funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- Excepţia inadmisibilităţii cererii în contenciosul administrativ, atâta vreme cât nu poate fi asimilat unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri răspunsul autorităţii comunicat reclamantei urmare a depunerii unei cereri de furnizare de date privind cetăţenia române, mai exact înştiinţarea că în evidenţele instituţiei nu figurează date privind cetăţenia română referitor la intimata-reclamantă şi tatăl său;
- Fondul cauzei. Sub acest aspect s-a apreciat ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, deoarece se aplică cu prioritate legea organică nr. 21/1991 iar art. 29 şi 35 din Legea nr. 248/2005 nu pot constitui o extindere a celui dintâi act normativ. În acest context s-a subliniat că obiectul de reglementare al Legii nr. 248/2005 nu include aspecte care ţin de „clarificarea” cetăţeniei române, singurele modalităţi consacrate legislativ fiind de acordare/redobândire cetăţenie română (art. 21 alin. (1) din Legea nr. 21/1991). Potrivit Legii cetăţeniei române dovada cetăţeniei române în cazul persoanelor majore se poate face cu buletinul/cartea de identitate/paşaportul sau certificatul constatator prevăzut de art. 19 alin. (4) din actul normativ menţionat. În aceste condiţii, recurenta consideră că nu poate fi acceptată concluzia instanţei de fond potrivit căreia intimata-reclamantă a făcut dovada cetăţeniei române a tatălui său cu adeverinţa emisă de Primăria oraşului Darabani judeţul Botoşani, din care rezultă că tatăl său s-a născut la data de 7 iunie 1911 în România, oraşul Darabani, judeţul Botoşani şi că naşterea sa a fost înregistrată în registrul de stare civilă sub nr. 120 din 7 iunie 1911.
A mai subliniat recurenta că nu are suport legal obligarea sa la emiterea unui act administrativ care să confirme cetăţenia română pentru intimata-reclamantă, fără ca aceste date să rezulte din documentele deţinute de această autoritate sau din Registrul Naţional de Evidenţă a Paşapoartelor Simple gestionat de Direcţia Generală de Paşapoarte. Atestarea pe care o face Direcţia Generală de Paşapoarte în temeiul art. 35 din Legea nr. 248/2005 este doar o operaţiune prealabilă emiterii unui act şi se face la cererea autorităţii competente şi exclusiv în scopul eliberării paşaportului. Numai paşaportul are funcţia de a dovedi cetăţenia română, înscrisul la emiterea căruia a fost obligată recurenta neconstituind prin el însuşi un act doveditor al cetăţeniei române.
Răspunzând punctual motivelor de recurs, intimata-reclamantă a arătat în întâmpinare că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 29 şi art. 35 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, că nu se poate pune problema necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti deoarece prevederile legale care dădeau posibilitatea Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei (art. 21 din Legea nr. 21/1991 aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 87/2007 dar înlăturat ulterior prin Legea nr. 70/2008) să elibereze o adeverinţă de atestare a calităţii de cetăţean român. În aceste condiţii în temeiul dispoziţiilor art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004 s-a solicitat instanţei de contencios administrativ să sancţioneze refuzul unei autorităţi administrative de a-şi realiza atribuţiile legale. De aici decurge şi netemeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Paşapoarte faţă de art. 29 alin. (4) şi art. 35 din Legea nr. 248/2005 şi a celei privind inadmisibilitatea acţiunii.
Pe fondul cauzei, intimata a reiterat că nu s-a răsturnat prezumţia relativă că tatăl său nu şi-a pierdut sau nu i s-a retras cetăţenia română conform Decretului nr. 125/1948, iar evidenţa persoanelor care au fost în una din situaţiile de mai sus era transmisă de Ministerul Justiţiei, Ministerului Afacerilor Externe, în prezent fiind păstrată de Ministerul Administraţiei şi Internelor prin Direcţia Generală de Paşapoarte.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei, a obiectului acţiunii şi a normelor legale incidente la care s-a raportat prima instanţă în evaluarea situaţiei de fapt existente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu consecinţa aplicării art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. însă numai pe aspectul fondului litigiului, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit cererii precizatoare a acţiunii din 12 mai 2009, obiectul cererii de chemare în judecată a Direcţiei Generale de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a vizat: constatarea calităţii de cetăţean român a reclamantei A.H. prin naştere din părinte cetăţean român (temei juridic art. 4, 5 şi 34 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române), obligarea pârâtei să elibereze un act administrativ care să ateste această calitate (în temeiul art. 29 alin. (4) şi art. 35 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate) în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 1.000 lei/zi de întârziere până la eliberarea actului în discuţie.
Excepţiile invocate de pârâtă şi reiterate odată cu exercitarea căii de atac au primit o dezlegare corectă din partea judecătorului fondului, acesta argumentându-şi în fapt şi în drept soluţia de respingere ca neîntemeiată atât a excepţiei fundamentate pe art. 159 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Paşapoarte şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Observându-se că în mod evident prin acţiune nu se cere acordarea/redobândirea cetăţeniei române de către reclamantă şi că solicitarea acesteia priveşte un eventual refuz nejustificat al autorităţii pârâte de a emite un act care să ateste calitatea de cetăţean român ceea ce se circumscrie noţiunii de act administrativ asimilat în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut că nu poate fi pusă în discuţie necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti deoarece nu se încalcă atribuţiile Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei sau cele ale Ministerului Justiţiei conferite de Legea nr. 21/1991 şi totodată că obiectul acţiunii se circumscrie dispoziţiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ.
Corect s-a argumentat şi calitatea pe care Direcţia Generală de Paşapoarte o are în raportul juridic dedus judecăţii, prin prisma obiectului cererii şi a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (cu accent pe dispoziţiile art. 29 şi art. 35) precum şi a art. 23 din Normele de aplicare a actului normativ menţionat, aprobată prin H.G. nr. 94/2006, care stabilesc prin art. 23 că Direcţia Generală de Paşapoarte „poate furniza la cerere, […] date privind cetăţenia română cuprinse în Registrul Naţional de Evidenţă a Paşapoartelor Simple”.
În privinţa fondului litigiului instanţa de control judiciar constată însă că abordarea primei instanţe nu este în acord cu probatoriul administrat.
Din acest amplu probatoriu rezultă că la data de 7 iulie 2008 reclamanta, prin mandatar G.M., s-a adresat Direcţiei Generale de Paşapoarte solicitând furnizarea de date referitoare la cetăţenia română atât în numele ei cât şi al tatălui ei B.M. născut la 5 iunie 1911 în România (fila 58 dosar fond).
Din conţinutul cererii înregistrate sub nr. 2914319 din 7 iulie 2008 nu rezultă că reclamanta a cerut o clarificare a statutului său juridic faţă de statul român, aşa cum greşit reţine instanţa de fond.
La data de 31 iulie 2008 Direcţia Generală de Paşapoarte a comunicat reclamantei că persoanele în cauză nu au putut fi identificate în evidenţele acestei instituţii (fila 59 dosar fond) iar solicitarea revocării acestui răspuns/ adresă a fost respinsă şi comunicată reclamantei cu adresa nr. 2923846 din 17 septembrie 2008 în care se argumentează că dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 248/2005 şi cele ale art. 23 din H.G. nr. 94/2006 sunt de strictă interpretare şi nu pot constitui temei pentru revocarea răspunsului iniţial (fila 78 dosar fond).
Textul legal de care se prevalează intimata-reclamantă - art. 29 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate - are următorul cuprins: „În cazul în care persoana care se prezintă în punctul de trecere al frontierei pentru a intra pe teritoriul României declară că este cetăţean român, dar nu posedă documente eliberate de autorităţile române, valabile sau expirate, care să ateste identitatea acesteia, organele poliţiei de frontieră efectuează în cel mai scurt timp posibil verificările necesare pentru stabilirea identităţii şi cetăţeniei persoanei respective” şi „În situaţia în care persoana prevăzută la alin. (3) este titulară a unui document de călătorie eliberat de un alt stat şi îndeplineşte condiţiile de intrare pe teritoriul României, potrivit legii, organele poliţiei de frontieră permit intrarea acesteia în ţară, în calitate de străin, şi o îndrumă totodată să se adreseze Direcţiei Generale de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru clarificarea situaţiei privind cetăţenia română”.
Din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că intimata-reclamantă s-a aflat într-o situaţie de natura celei la care se referă textul legal mai sus citat, conţinutul cererii adresate D.G.P. fiind cel arătat mai înainte. În aceste condiţii, apar ca nerelevante documentele depuse de reclamantă pentru a demonstra că D.G.P. a eliberat adeverinţele de clarificare a statutului juridic faţă de statul român „altor persoane aflate în situaţia sa” (filele 147-167 ), în realitate aceste adeverinţe fiind emise fie pentru obţinerea paşaportului românesc, fie pentru redobândirea cetăţeniei române.
Mai mult, potrivit art. 21 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române dovada cetăţeniei se face „cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 20 alin. (4) – devenit art. 19 alin. (4) prin modificarea adusă prin Legea nr. 70/2008.
Prevederea că „în caz de nevoie, la cerere, Comisia (de cetăţenie) va elibera adeverinţă de atestare a statutului de cetăţean român”, cuprinsă în O.U.G. nr. 87/2007, nu a fost menţinută prin legea de aprobare a acestei ordonanţe (Legea nr. 70/2008) şi aşa cum se poate observa această obligaţie nu revenea D.G.P.
Revenind însă la prevederile legale pe care instanţa de fond le-a reţinut a fi aplicabile, se impune a se arăta că un argument pentru soluţia contrară celei la care s-a ajuns este tocmai art. 23 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 248/2005 (aprobate prin H.G. nr. 94/2006) conform căruia în adeverinţele eliberate, la cerere, se înscriu datele deţinute în evidenţele Ministerului Administraţiei şi Internelor privind evidenţa persoanelor.
Or, în adresa de răspuns din 31 iulie 2008 D.G.P. comunică mandatarului reclamantei că nici aceasta şi nici tatăl acesteia – B.M. – nu figurează în evidenţele instituţiei, după verificările efectuate în Registrul naţional de evidenţă a paşapoartelor simple şi din registrele judeţene şi al municipiului Bucureşti.
În acelaşi timp trebuie observat că din dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 248/2005 – invocat de asemenea de reclamantă - rezultă că o eventuală atestare a calităţii de cetăţean român de către D.G.P. nu constituie prin ea însăşi o dovadă a acestei calităţi, funcţia de act doveditor pe acest aspect îndeplinind-o doar paşaportul.
Toate acestea converg la concluzia că în speţă nu este vorba de un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un drept, răspunsul negativ la solicitarea de furnizare de date neputând fi asimilat dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 8 şi art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege.
Dreptul reclamantei de a-şi clarifica statutul său faţă de statul român dat fiind că tatăl său s-a născut în România (fila 12 dosar fond), fapt necontestat, poate fi valorificat printr-un alt demers legal sau judiciar şi nu prin cel de faţă, în care prezumţia relativă de care se prevalează reclamanta nu se poate corobora cu alte dovezi pentru a constitui o probă certă a calităţii sale de cetăţean român.
Drept urmare nici capetele de cerere accesorii nu pot fi primite.
Aşadar, recursul va fi admis, sentinţa recurată va fi modificată în parte prin respingerea acţiunii precizate la 12 mai 2009, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Văzând şi dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva sentinţei civile nr. 4208 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei A.H., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1466/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1478/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
