ICCJ. Decizia nr. 1489/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1489/2011
Dosar nr. 4947/2/2010
Şedinţa publică de la 11 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, obligarea acesteia la executarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat din 14 februarie 2008 sub pedeapsa plăţii unei amenzi civile de 100 lei/zi de întârziere; obligarea pârâtei la plata unor daune interese moratorii în cuantum de 3800 de euro, echivalent în lei la data plăţii pentru perioada 20 septembrie 2009 - data introducerii acţiunii şi în cuantum de 20 euro/zi până la executarea efectivă a obligaţiilor, reprezentând prejudiciul rezultat din plata chiriei după data de 20 septembrie 2009, precum şi la plata unor daune morale în cuantum de 1000 de euro echivalent lei la data plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat încheiat între părţi, în procedura standard derulată în cadrul programului de construcţie de locuinţe cu credit ipotecar prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în baza Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 şi a unui contract de antrepriză generală, contract pe care îl apreciază ca fiind un unul administrativ, şi ca urmare construcţia contractată nu a fost finalizată la data de 20 septembrie 2009, fiind nevoit să plătească în continuare chirie.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei de apel, susţinând că raporturile contractuale dintre părţi au la bază un contract civil, contractul de mandat încheiat nefiind un contract administrativ.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4641 din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în favoarea Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 1 din Legea nr. 152/1998, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este instituţie de interes public, cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară, şi faţă de aceste dispoziţii a apreciat că aceasta nu este o autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu acţionează în regim de putere publică, chiar dacă acţionează pentru satisfacerea unui interes legitim public, identificat ca fiind construcţia de locuinţe pentru populaţie.
De asemenea, a apreciat că nici contractul de mandat încheiat între părţi nu prezintă caracteristicile contractului administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, pentru că acest contract nu are ca obiect „punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”, ci doar împuternicirea pârâtei să îndeplinească anumite fapte sau acte juridice, să efectueze operaţiuni sau să reprezinte reclamantul în cadrul procedurii la care acesta a aderat. Faptul că în cadrul acestei proceduri, atât contractul de antrepriză generală încheiat, cât şi hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti sunt acte administrative în sensul legii, nu are relevanţă în ceea ce priveşte natura juridică a contractului de mandat, ce are ca scop exclusiv prezervarea sau protejarea unor interese personale ale reclamantului în cadrul programului, executarea sa şi răspunderea în caz de neexecutare fiind supuse Codului civil.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei, apreciind că pârâta nu este o autoritate publică în sensul Legii nr. 55472004, iar contractul de mandat încheiat între părţi este supus prevederilor Codului civil, neavând caracteristicile unui contract administrativ.
Recurentul-reclamant a susţinut că între părţi s-a încheiat un contract de mandat, ce are natura unui contract administrativ, întrucât îndeplineşte condiţiile ca cel puţin una dintre părţile contractante să aibă calitatea de autoritate publică, să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor/activităţilor/serviciilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice ori achiziţii publice şi are o parte reglementară formată din clauze stabilite prin lege sau acte administrative.
Totodată, a arătat că pârâta este o autoritate publică în sensul legii, iar contractul are ca obiect executarea unor lucrări de interes public conform obiectivului general prevăzut de art. 1 din Legea nr. 152/1998, or, nu poate fi privit separat faţă de celelalte contracte încheiate şi desprins, mai ales, de contractul de antrepriză generală, în temeiul căruia a fost întocmit. Pe lângă contractul de mandat s-au emis mai multe acte administrative şi s-au încheiat şi alte contracte, cum ar fi contractul de antrepriză generală, iar finalitatea emiterii acestor acte şi încheierii acestor contracte este pe de o parte, valorificarea unor terenuri proprietate publică, iar pe de altă parte executarea unor lucrări de interes public.
Contrar celor susţinute de pârâtă, contractul de antrepriză generală este un contract administrativ prin determinarea legii, încheiat în temeiul şi după procedurile stabilite de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, iar contractul de mandat este un contract subsecvent acestuia, ce este menţionat şi chiar definit în cuprinsul acestui contract.
De altfel, contractul de mandat a fost impus de pârâtă ca fiind parte din procedura standard de urmat în cadrul programului de construire de locuinţe pe credit ipotecar, fără parcurgerea acestor etape nu s-ar fi putut încheia contractul de construire, fiind primul contract semnat de beneficiar cu agenţia pârâtă, prevăzut şi în H.G. nr. 962/2001.
4. Apărarea intimatei-pârâte
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, susţinând, în esenţă, că litigiul nu intră în sfera contenciosului administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând instanţei de drept comun.
Astfel, a invocat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora agenţia nu este o autoritate publică, ci o instituţie de interes public, pentru că nu acţionează în regim de putere publică, chiar dacă o face pentru susţinerea unui interes legitim public, identificat ca fiind construcţia de locuinţe, competenţele sale limitându-se la strict la coordonarea unor surse de finanţare în acest domeniu.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, republicată, „A.N.L este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară”.
Astfel cum rezultă din analiza acestor texte de lege, contractele administrative sunt asimilate actelor administrative în funcţie de obiectul lor, au particularitatea că una dintre părţile contractante este o autoritate publică, au trăsături specifice şi sunt reglementate prin dispoziţii legale speciale.
Cauza cu care a fost învestită prima instanţă vizează executarea contractului de mandat încheiat între părţile litigante, în baza Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999 şi a Contractului de antrepriză generală, în procedura derulată în cadrul programului de construire de locuinţe cu credit ipotecar.
Din analiza sistematică şi teleologică a acestor prevederi legale, se poate concluziona că pârâta prestează un serviciu public de interes naţional, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, pe întreg teritoriul ţării, după cum arată chiar denumirea sa „agenţie naţională”, înscriindu-se astfel în definiţia art. 2 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 152/1998.
Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost înfiinţată pentru dezvoltarea construcţiilor de locuinţe la nivel naţional (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 152/1998) ce reprezintă un obiectiv de interes general în România.
Activitatea de implementare a unui program guvernamental şi dezvoltarea de proiecte pentru construcţiile de locuinţe, reprezintă un serviciu public pe care statul a înţeles să-l realizeze prin Agenţia Naţională de Locuinţe, înfiinţată în acest scop; este un instrument propriu al statului, înfiinţat pentru realizarea unui serviciu public, aşa cum a fost identificat şi definit de legiuitor prin Legea nr. 152/1998.
Modul în care Agenţia Naţională pentru Locuinţe procedează la iniţierea, concretizarea, derularea, urmărirea contractelor şi a proiectelor şi programelor de construcţii de locuinţe este reglementat expres prin Legea nr. 152/1998 şi prin Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 962/2001.
Toate aceste argumente susţin concluzia că Agenţia Naţională pentru Locuinţe este o autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004, ce a fost înfiinţată de Statul Român, pentru realizarea unui serviciu public prin realizarea unor programe şi proiecte guvernamentale de construcţii de locuinţe din fonduri publice sau prin credit ipotecar.
Din aceste considerente natura juridică a raportului dedus judecăţii este aceea a unui raport juridic de drept administrativ care atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, competentă să stabilească răspunderea juridică a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
Cât priveşte contractul de mandat în litigiu, se impune a fi reţinut că acesta a fost încheiat într-un context mai larg, creat în aplicarea actelor normative menţionate mai sus, şi este dovada faptului că reclamantul este unul din beneficiarii serviciului public prestat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe.
Instanţa de control judiciar constată că acest contract este act administrativ, intrând în definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât vizează executarea unor lucrări de interes public, identificată ca fiind construcţia de locuinţe, astfel că sunt incidente în speţă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S.A. împotriva sentinţei nr. 4641 din 22 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 148/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 1491/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
