ICCJ. Decizia nr. 1491/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1491/2011
Dosar nr. 278/35/2010
Şedinţa publică de la 11 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi ulterior precizată, reclamanţii P.V.G.A. şi P.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – în reprezentarea Statului Român, Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anularea răspunsurilor comunicate de Ministerul Finanţelor Publice cu nr. 733993 din 05 martie 2010, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 25 martie 2010, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia de contencios cu nr. 14996 din 19 martie 2010; modificarea în parte a deciziei nr. 5489 din 23 aprilie 2009, în sensul completării acesteia cu menţiunea acordării întregii sume de 902.115 lei despăgubiri în numerar şi completarea dispoziţiei cu menţionarea termenului în care statul este obligat la plata efectivă a despăgubirilor; anularea punctului 4 din decizia atacată ce duce implicit la conversia unei părţi din sumă şi acordarea de daune morale pentru întârzierea de un an, cu care a fost comunicată decizia şi pentru întârzierea cu care le-a fost soluţionată cererea, precum şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor le-a comunicat că despăgubirile în numerar vor fi transferate persoanelor îndreptăţite în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare şi că titlurile de plată vor fi emise în ordinea înregistrării cererilor fără a preciza un termen limită până la care se vor face aceste plăţi, iar Secretariatul Comisiei Centrale a arătat că solicitarea de plată integrală excede atribuţiilor sale, iar în ceea ce priveşte termenul de plată nu a indicat nici o dată concretă.
Au mai arătat reclamanţii că la data de 23 aprilie 2009, Comisia Centrală a emis decizia nr. 5489, prin care a stabilit valoarea despăgubirilor în favoarea lor la suma de 902.115 lei, sumă pe care o acceptă ca valoare, contestând doar modalitatea de despăgubire efectivă, şi îşi exprimă dreptul de opţiune privind atribuirea despăgubirilor în numerar, însă solicită să le fie atribuită în numerar întreaga despăgubire, considerând că plafonarea despăgubirilor în numerar la suma de 500.000 lei şi transformarea sumei de 402.115 lei, ce depăşeşte acest plafon, în acţiuni, nu este o modalitate echitabilă de despăgubire.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive privind solicitarea reclamanţilor de plată a despăgubirilor ce li se cuvin, arătând că nu Comisia are atribuţii de a acorda despăgubiri în numerar, ci Autoritatea, care în baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emis de către Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, în condiţiile prevăzute de Capitolul V1 din O.U.G. nr. 81/2007, act normativ care a modificat şi completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la solicitările reclamanţilor de modificare a Deciziei nr. 5489 din 23 aprilie 2009, arătând că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, a formulat cerere de chemare în garanţie a Primarului Municipiului Arad, arătând că nu se poate institui o răspundere a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta arătată de reclamanţi în acţiunea promovată, întrucât aşa zisul prejudiciu nu a fost cauzat printr-o faptă proprie a acestuia, neputând fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent. Această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana ce a cauzat nemijlocit prejudiciul, adică primarul.
Prin întâmpinarea formulată, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor – în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că potrivit Legii nr. 10/2001, au calitate procesuală pasivă Primarul, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice; fiecare dintre instituţiile menţionate reprezintă statul în procedura acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, dispune de un buget propriu şi prin urmare consideră că ar fi ilegal ca Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat la plata unor despăgubiri care trebuie achitate de o altă instituţie. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin concluziile scrise formulate ca urmare a precizării acţiunii reclamanţilor, în sensul că solicită şi anularea răspunsurilor primite la plângerile prealabile, pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au arătat că atât plângerile prealabile formulate de reclamanţi, cât şi răspunsurile la acestea, constituie doar acte premergătoare deschiderii prezentului litigiu, aşa cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin notele scrise, reclamanţii au arătat că răspunsul la plângerea prealabilă formulat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este un act administrativ, fiind emis de o autoritate centrală a administraţiei publice, solicitând respingerea excepţiilor invocate.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 221 din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondate, a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată şi, în consecinţă, a respins şi cererea de chemare în garanţie a Primarului Municipiului Arad, formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţiile invocate
Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prima instanţă a constatat că sunt neîntemeiate, întrucât prin acţiunea formulată de reclamanţi se solicită şi anularea înscrisurilor din 05 martie 2010, 25 martie 2010 şi 19 martie 2010, emise de aceşti pârâţi, situaţie în care au calitate procesuală pasivă în cauză.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că înscrisurile reprezentând răspunsurile formulate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plângerea prealabilă introdusă de reclamanţi împotriva deciziei nr. 5489 din 23 aprilie 2009, nu sunt acte administrative conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, singurul act administrativ în litigiu, care produce efecte juridice, fiind decizia nr. 5483 din 23 aprilie 2009 emisă de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce priveşte modificarea deciziei în sensul completării acesteia cu menţiunea acordării întregii sume de 902.115 lei despăgubiri în numerar şi cu menţionarea termenului în care statul e obligat la plata efectivă a acestor despăgubiri, prima instanţă a reţinut că decizia atacată este emisă în concordanţă cu dispoziţiile legale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar Comisia Centrală nu are competenţa de a stabili modalitatea de plată a sumei acordate cu titlu de despăgubire.
Totodată, prima instanţă a reţinut că Secţiunea 1 „Valorificarea titlurilor de despăgubire” din Titlul VII cuprinde reglementări exprese privind modalităţile în care pot fi valorificate titlurile de despăgubire, reglementând şi etape ce trebuie respectate de toţi beneficiarii de titluri de despăgubire, ce nu pot fi ignorate, iar în ceea ce priveşte stabilirea termenului de plată de către instanţă, se constată de asemenea că dispoziţiile speciale cuprinse în art. 3 lit. h) prevăd expres astfel de termene.
De altfel, plata în numerar a despăgubirilor se poate face numai după emiterea unui titlu de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar reclamanţii nu deţin încă un astfel de titlu.
În fine, judecătorul fondului a constatat că şi în ceea ce priveşte pct. 4 din decizia atacată, actul administrativ în litigiu este legal, întrucât Comisia Centrală a respectat dispoziţiile legale cuprinse în Capitolul V1 din Titlul VII, care reglementează modalităţile de valorificare a titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, iar sub aspectul daunele morale solicitate, a reţinut că nu s-a dovedit nicio atingere sau încălcare a drepturilor procesuale nepatrimoniale ale reclamanţilor.
3. Recursurile declarate în cauză
Sentinţa curţii de apel a fost atacată cu recurs de reclamanţi şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
3.1. Recurenţii – reclamanţi au criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., arătând că soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică, pentru că instanţa de contencios administrativ este competentă să cenzureze actele administrative emise de autorităţile publice, inclusiv sub aspectul acordării în numerar a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri.
Această soluţie se impune atâta vreme cât: Fondul „Proprietatea” nu este operaţional, această formă de reparaţie fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu reglementările interne; legea nu prevede un plafon pentru acordarea despăgubirilor; momentul la care vor putea fi valorificate acţiunile este incert.
Recurenţii – reclamanţi au arătat, de asemenea, că nestabilirea unei date certe de acordare a despăgubirilor îi prejudiciază grav, împrejurare care neluată în considerare de instanţă, care le-a respins în mod greşit toate capetele de cerere.
3.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, pentru Statul Român, a atacat sentinţa în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei calităţii de reprezentant al Statului Român, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru încălcarea prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 22 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 361/2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 1068/2007, ale H.G. nr. 386/2007 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A arătat, de asemenea, că soluţia instanţei de fond contravine practicii constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a anexat, în sprijinul susţinerilor sale, copiile deciziilor nr. 9119 din 6 noiembrie 2009 şi nr. 8922 din 3 noiembrie 2009, pronunţate de secţia civilă a instanţei supreme.
4. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat, invocând prevederile referitoare la valorificarea titlurilor de despăgubire cuprinse în Capitolul V1, Secţiunea 1, din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
A precizat că recurenţii-reclamanţi critică, în realitate, varianta găsită de legiuitor pentru despăgubirea persoanelor îndreptăţite şi a citat din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Broniowski contra Poloniei, în care s-a reţinut că legiuitorul are dreptul suveran de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor reparatorii, asupra cărora Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunţa, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind „legislator pozitiv”.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, intimata-pârâtă a arătat că recurenţii – reclamanţi nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii autorităţii pârâte: existenţa şi întinderea unui prejudiciu, fapta ilicită culpabilă şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii pârâte.
A arătat, de asemenea, că adresele prin care s-a răspuns plângerilor şi sesizărilor recurenţilor – reclamanţi nu sunt acte administrative şi că nu Comisia, ci Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are atribuţii legate de plata despăgubirilor.
Cu privire la recursul Ministerul Finanţelor Publice, intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a făcut, de asemenea, referire la dispoziţiile corespunzătoare cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a conchis că, prin raportare la obiectul prezentei cauze, sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar se asigură, până la listarea Fondului Proprietatea, din dividendele acţiunilor deţinute de stat la acest fond.
Aceleaşi apărări sunt formulate şi în întâmpinarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu distincţia că în ceea ce priveşte cererea de modificare a Deciziei nr. 5489 din 23 aprilie 2009, reprezentând titlul de despăgubire, Autoritatea nu are calitate procesuală pasivă, atribuţiile în acest sens revenind Comisiei Centrale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici unul dintre recursuri nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Cu privire la recursul reclamanţilor
Obiectul acţiunii în contencios administrativ cu care reclamanţii au învestit prima instanţă, aşa cum a fost precizat la data de 21 aprilie 2010, rezidă, în esenţă, în modificarea (completarea şi anularea parţială) a deciziei nr. 5489 din 23 aprilie 2009, reprezentând titlu de despăgubire, emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi plata de daune morale pentru întârzierea cu care a fost soluţionată cererea şi a fost comunicată decizia.
În ceea ce priveşte adresele prin care autorităţile publice pârâte au răspuns plângerilor sau sesizărilor adresate de reclamanţi, instanţa de fond a reţinut corect că acestea nu sunt acte administrative, generatoare de efecte juridice prin ele însele, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu pot forma obiect de sine stătător al unei acţiuni în anulare, analiza validităţii răspunsurilor formulate, în raport cu legislaţia aplicabilă, fiind posibilă numai în contextul evaluării solicitărilor privind modificarea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Prin decizia nr. 5489 din 23 aprilie 2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis, în favoarea reclamanţilor, titlul de despăgubire pentru suma de 902.115 lei, stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. 41684/CC, sumă pe care părţile nu au contestat-o.
Art. 4 al deciziei are următorul conţinut:” Pentru valorificarea prezentei decizii se va urma procedura prevăzută de Capitolul V1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Reţinând netemeinicia cererii de modificare a deciziei, în sensul completării ei cu menţiuni privind plata integrală în numerar a despăgubirii şi termenul de plată şi în sensul a anulării art. 4, care nu conţine decât o trimitere la lege, nefiind o expresie a exercitării dreptului de apreciere al autorităţii emitente, judecătorul fondului a interpretat şi aplicat corect prevederile pertinente cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilesc etapele distincte ale procedurii de acordare a despăgubirilor şi atribuţiile fiecăreia dintre autorităţile publice implicate în derularea acestor etape.
Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) din actul normativ menţionat, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, ca principale atribuţii, pe acelea de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire şi de a lua măsurile legale în acest sens.
Comisia Centrală emite titlul de despăgubire potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar valorificarea titlurilor de despăgubire prin emiterea titlurilor de plată, a titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar constituie o etapă ulterioară, intrând în competenţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi reglementate distinct prin art. 131, 141, 18 şi 181- 189 (Capitolul 51) din acelaşi act normativ.
Prin prisma tuturor acestor prevederi legale şi ţinând seama de limitele controlului exercitat pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1), 8 alin. (1) şi 18 alin. (1) – (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia judecătorului fondului, în sensul că autorităţii emitente a titlului de despăgubire nu i se poate impune inserarea unor măsuri legate de modalitatea şi termenul de plată, care exced sferei sale de competenţă, după cum valorificarea titlului de despăgubire nu poate fi făcută în alte termene şi condiţii decât cele stabilite de legiuitor.
Evaluând în ansamblu procedura administrativă derulată anterior datei sesizării instanţei (2 martie 2010) de către recurenţii – reclamanţi, în cazul cărora calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 1959 din 9 aprilie 2008 a Primarului Municipiului Arad, raportul de evaluare a fost întocmit în ianuarie 2009, iar titlul de despăgubire a fost emis prin decizia nr. 5489 din 23 aprilie 2009, Înalta Curte apreciază că, în raport cu circumstanţele concrete ale pricinii, concluzia judecătorului fondului nu este în dezacord cu interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
prin numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru lipsa unui mecanism adecvat şi eficace de despăgubire a proprietarilor bunurilor preluate abuziv, dar, în acelaşi timp în jurisprudenţa aceleiaşi jurisdicţii europene s-a reţinut că, în situaţiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea acelor măsuri. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu neagă, aşadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităţilor naţionale în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune diminuarea indemnizaţiei pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci când dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă organizaţiei statale în cauză. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie (Broniowski c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu c. Turciei, 19 februarie 2009; Constantinescu c. României, 14 septembrie 2004).
Argumentele menţionate pot veni şi în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor morale, în fundamentarea căreia prima instanţă a reţinut corect că reclamanţii nu au făcut dovada unei atingeri a drepturilor lor personale nepatrimoniale cauzate prin modul de derulare a procedurii de acordare a despăgubirilor.
Cu privire la recursul Ministerul Finanţelor Publice
Calea de atac exercitată de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, tinde la reformarea sentinţei în privinţa soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, dar Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă excepţiei, de vreme ce acţiunea viza şi răspunsul formulat de recurentul-pârât la una dintre plângerile formulate de recurenţii-reclamanţi.
În plus, după cum arată şi cele două autorităţi intimate-pârâte în întâmpinările lor, în temeiul art. 141 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la listarea Fondului „Proprietatea”, sursele de finanţare ale acordării despăgubirilor în numerar urmau a fi asigurate din dividendele acţiunilor deţinute de stat la Fond şi, în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice, care, potrivit art. 8 din aceleaşi act normativ până la finalizarea procedurilor de despăgubire, reprezintă statul român ca acţionar al Fondului.
A stabili dacă, în raport cu obiectul ei concret, acţiunea reclamanţilor faţă de Ministerul Finanţelor Publice era întemeiată, ţinea de fondul cauzei, iar nu de calitatea procesuală pasivă.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.V.G.A. şi P.I. împotriva sentinţei nr. 221/CA din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 221/CA din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1489/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1495/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
