ICCJ. Decizia nr. 148/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 148/2011
Dosar nr. 1455/33/2010
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T.T. SRL, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, a solicitat suspendarea deciziei de impunere nr. 1164 din 30 februarie 2010 până la pronunţarea instanţei fond.
În susţinerea celor solicitate reclamanta a arătat că sunt întrunite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 respectiv cea a cazului bine justificat în contextul existenţei îndoielii asupra legalităţii şi cea a pagubei iminente constând în paralizarea financiară şi în desfăşurarea activităţii raportat la profitul realizat în comparaţie cu obligaţiile impuse.
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj a solicitat respingerea cererii ca prematur introdusă, susţinând că reclamanta nu a făcut dovada demarării executării silite a societăţii, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată nefiind întrunite cerinţele ce art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 366 pronunţată în data de 8 octombrie 2010, a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, a admis cererea formulată de reclamanta SC T.T. SRL, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 1164 din 30 august 2010 emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, că:
Excepţia prematurităţii acţiunii invocată în considerarea lipsei unei dovezi a executării, nu este întemeiată, având în vedere că la dosarul cauzei este depus actul de executare respectiv înştiinţarea popririi asigurătorii.
Pe fondul cauzei, reclamanta a justificat cererea printr-o serie de argumente privind încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală în lipsa unor referiri la documentele prezentate şi a motivului pentru care nu au fost luate în considerare, de asemenea prin inconsecvenţa organului fiscal în ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor, caracterul nedeductibil deşi cheltuielile sunt în strictă legătură cu serviciile prestate iar aceste servicii au atras impozitarea de către organele fiscale din Ungaria conform certificatelor de rezidenţă fiscală. Argumentele ce au justificat emiterea deciziei de impunere nu fac referire la probele sumar prezentate de reclamantă în justificarea serviciilor prestate şi nici de unde rezultă că serviciile nu ar fi fost prestate efectiv.
A mai susţinut instanţa că, în urma unei verificări sumare aspectele relevate de reclamantă, sumar probate, sunt de natură a crea o îndoială asupra actului a cărui suspendare se cere fiind deci un caz bine justificat în sensul art. 14 din Legea contenciosului.
Mai mult decât atât, concluzionează instanţa, şi cea de-a doua cerinţă cerută de aceeaşi normă este întrunită, întrucât actul produce reclamanţilor un prejudiciu material concret, profitul unui an aşa cum rezultă din actul depus care se ridică la suma de 251364,32 lei în comparaţie cu cea stabilită ca obligaţie 3.535.538 lei cât şi sub aspectul imposibilităţii materiale în desfăşurarea activităţii societăţii.
Împotriva acestei sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj (D.G.F.P.).
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în principal, că prima instanţă a aplicat incorect dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pronunţând o sentinţă netemeinică şi nelegală.
S-a apreciat că în condiţiile în care în cauză nu s-a dovedit de către intimată că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, acesta se bucură de prezumţia de legalitate proprie oricărui act administrativ, astfel că nu se justifică aplicarea măsurii de excepţie instituită prin art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Până la o eventuală anulare de către instanţă a deciziei de impunere nr. 1164 din 30 august 2010, obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală reprezintă creanţe certe, lichide şi exigibile, nefiind, deci, îndeplinită condiţia legală a existenţei cazului bine justificat.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, recurenta a arătat că motivele invocate de societatea intimată potrivit cărora prin executarea actului administrativ ar fi în imposibilitate să-şi desfăşoare activitatea nu pot fi reţinute deoarece, pe de o parte nu a dovedit acest lucru prin raportare la cifra de afaceri, iar pe de altă parte nu i se poate aplica acesteia un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili; împrejurarea că eventualele măsuri de executare silită ce s-ar lua faţă de intimată ar genera imposibilitatea acesteia de a-şi continua activitatea şi de a-şi achita obligaţiile nu a fost susţinută de dovada cifrei de afaceri şi a rulajelor în desfăşurarea activităţii, societatea reclamantă rezumându-se la afirmaţii cu caracter general.
Prin întâmpinare, intimata SC T.T. S.R.L. a răspuns punctual criticilor aduse de recurentă sentinţei atacate, subliniind că declanşarea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 205 şi art. 207 din O.U.G. nr. 92/2004 privind Codul de procedură fiscală demonstrează că este îndeplinită exigenţa prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care decizia de impunere nu este motivată în fapt. Paguba iminentă a fost dovedită, contrar celor arătate în cererea de recurs, fiind depuse la dosar atât situaţii financiare cât şi un extras de cont din care rezultă că obligaţiile fiscale sunt cu mult peste limita profitului realizat.
Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei-pârâte şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei civile nr. 366 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
În privinţa aplicării art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a examinat cu atenţie îndeplinirea celor două condiţii cerute de Legea nr. 554/2004 şi raportându-se la probatoriul administrat a concluzionat corect că se impune suspendarea executării deciziei de impunere emisă de D.G.F.P. Cluj, cu nr. 1164 din 30 august 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în sarcina SC T.T. S.R.L.
Teza amintită de recurentă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate este fără îndoială corectă, actul administrativ fiind supus regulii executării imediate şi din oficiu.
Cu toate acestea, legiuitorul a reglementat situaţia de excepţie de la regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, statuând prin art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ că întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ/ suspendarea executării actului poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi prevenirea pagubei iminente.
Aceste două sintagme, care se identifică cu cele două condiţii legale, sunt definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din actul normativ incident.
Pentru a face aplicaţia art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la cererea părţii interesate, instanţa este datoare să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, fiind necesar ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
În speţă, instanţa a procedat în conformitate cu normele deja enunţate şi, aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei atacate, a ţinut seama se probele depuse la dosar.
Corect s-a apreciat că aspectele sesizate în cuprinsul contestaţiei administrative formulate în temeiul art. 205 şi art. 207 C. proc. fisc. (filele 5-13 dosar fond) şi care priveşte decizia de impunere nr. 1164 din 30 august 2010 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 2396 din 30 august 2010 cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare în sumă totală de 3.525.538 lei (impozit pe profit, impozit pe venituri obţinute din România de nerezidenţi, TVA şi majorări de întârziere şi penalităţi aferente), deci aceste aspecte, se circumscriu „cazului bine justificat” în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Lege.
Nu va fi primită critica recurentei privind neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente, abordarea primei instanţe fiind justă şi sub acest aspect faţă de cuantumul sumei totale ce constituie obligaţii fiscale ale intimatei-reclamante (3.535.538 lei) care este în mod evident cu mult peste limita profitului realizat ce rezultă din situaţiile financiare şi extrasul de cont depuse la dosar. Pericolul imposibilităţii desfăşurării activităţii societăţii apare în acest context mai mult ca posibil dacă s-ar pune în executare actul administrativ contestat.
Fără a prejudicia fondul, judecătorul fondului a reţinut că împrejurările legate de starea de fapt şi de drept creează îndoieli serioase asupra legalităţii actului a cărui suspendare s-a cerut.
Înalta Curte remarcă şi că soluţia pronunţată de prima instanţă este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
Potrivit Recomandării, măsurile de protecţie provizorie (care în speţă îmbracă forma suspendării executării) pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv. Aplicarea unei astfel de măsuri nu influenţează în nici un fel decizia ce urmează a fi luată de instanţa sesizată cu anularea actului respectiv.
Întrucât soluţia Curţii de Apel Cluj este temeinică şi legală, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată suportate de intimată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj împotriva sentinţei nr. 366 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefundat.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7313,15 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1478/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1489/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
