ICCJ. Decizia nr. 1503/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1503/2011
Dosar nr. 7888/2/2008
Şedinţa publică de la 15 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08 decembrie 2008, reclamantul O.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 546 din 06 octombrie 2008 emisă de autoritatea pârâtă.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că a fost numit director general al Regiei Autonome „R.A.R." la sfârşitul lunii mai 2007 având atribuţii de angajare şi concediere a personalului regiei.
În baza acestor atribuţii, a procedat la aplicarea unei sancţiuni disciplinare numitului G.G., sancţiune întemeiată pe controlul activităţii acestuia şi respectarea dispoziţiilor legale în materie, cu menţiunea că acest control ca nu a fost dispus ele reclamant.
În aceste condiţii, a susţinut reclamantul, în mod greşit autoritatea pârâtă a emis hotărârea atacată prin care l-a sancţionat, considerând că prin sancţionarea numitului G.G. ar fi săvârşit un act de discriminare.
Reclamantul a mai arătat că nu i-au fost comunicate probele pe care petentul şi-a întemeiat reclamaţia şi că pârâta în motivarea hotărârii a încălcat dispoziţiile art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000, având în vedere că petentul nu a administrat probe în susţinerea afirmaţiilor sale.
Reclamantul a mai susţinut că hotărârea atacată s-a dat după expirarea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, că nu cuprinde descrierea pretinsei fapte de discriminare, că în hotărâre nu se regăseşte şi opinia separată iar membrii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării au inversat sarcina probei impunându-i reclamantului să îşi dovedească nevinovăţia.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În susţinerea întâmpinării pârâtul a arătat că din documentaţia aflată la dosar rezultă că sunt întrunite cumulativ cerinţele pentru a încadra o faptă ca fiind faptă de discriminare iar potrivit art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000 „Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice".
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1967 din data de 12 mai 2009, a admis contestaţia formulată de reclamantul O.C. în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a anulat Hotărârea nr. 546 din 06 octombrie 2008 emisă de această autoritate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele considerente:
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a sancţionat reclamantul cu avertisment contravenţional pentru săvârşirea unor fapte de discriminare, respectiv existenţa unui „ordin de a discrimina" dovedit cu o înregistrare audio din care reiese că directorul general O.C. a dispus să se declanşeze o procedură de control prin care să se dovedească incapacitatea petentului G.G., de a conduce reprezentanţa Registrului Auto Român Bihor şi ulterior să fie schimbat.
Autoritatea pârâtă a mai reţinut, prin Hotărârea nr. 546 din 6 octombrie 2008, că persoana reclamantă nu a făcut dovada că nu a discriminat pe criteriu politic, respectiv a faptului că nu a dispus procedura de control datorită pe considerentul că petentul nu era membru al aceluiaşi partid.
Ori, a reţinut prima instanţă, din acest punct de vedere hotărârea atacată este nelegală. Art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000 prevede că „Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare".
Aşadar, în materia discriminării sarcina probei este împărţită, în sensul că petentului îi revine sarcina să dovedească existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări, iar persoana reclamată are sarcina de a dovedi că faptele respective nu constituie discriminare.
În aceste condiţii, pentru ca reclamantului din prezenta cauză (persoana împotriva căreia s-a formulat petiţia la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării) să îi revină sarcina de a proba inexistenţa discriminării ar fi trebuit să existe mai întâi probe certe cu privire la faptele care la prima vedere ar putea fi considerate discriminare.
Or, în cauză, a apreciat prima instanţă, singura probă pe care se întemeiază emitentul actului este o înregistrare audio pentru care nu există garanţii de autenticitate şi în care este înregistrată o discuţie între petentul G.G. şi o terţă persoană. Această discuţie nu constituie o probă certă a faptelor reclamantului.
Trebuie observat, totodată, că persoana cu care se discută nu are informaţii clare privind activitatea reclamantului şi afirmaţiile lui privind activitatea acestuia sunt date într-un moment de presiune psihică în condiţiile în care din întreaga discuţie rezultă, fără dubiu, dorinţa acestei persoane de a păstra relaţii bune cu petentul G.G..
Prima instanţă a mai constatat că nu este vorba de o declaraţie dată sub prestare de jurământ ci de o discuţie pe care persoana respectivă a avut-o în biroul petentului cu petentul, fiind foarte posibil ca afirmaţiile acelei persoane să nu aibă nici un punct de sprijin în realitate, ci să fi fost dată doar pentru a obţine bună voinţa persoanei cu care discuta.
În aceste condiţii nu se poate reţine existenţa vreunui ordin de discriminare, întrucât nu s-a făcut dovada unor fapte care să permită a se presupune existenţa unei discriminări.
A mai reţinut instanţa de fond, că art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000 nu impun petentului să prezinte probe care sa ducă la o bănuială privind săvârşirea unor fapte de discriminare ci faptele trebuie probate la nivel de certitudine, îndoiala putând să persiste doar cu privire la mobilul faptelor respective şi deci la încadrarea sau neîncadrarea acelor fapte în definiţia dată faptelor de discriminare.
Fată de aceste considerente, Curtea a constatat că nu există o dovadă a săvârşirii unor fapte care să poată fi considerate, la prima vedere, fapte de discriminare şi în aceste condiţii se impune anularea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte nerespectarea termenului de 90 de zile, Curtea a apreciat ca acesta este un termen de recomandare şi nu atrage nicio sancţiune în privinţa actului atacat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În motivarea recursului său întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa de fond a interpretat greşit normele legale incidente în speţă (art. 2 alin. (1), alin. (4), art. 6, art. 20 O.G. nr. 37/2000).
Consideră recurenta că din documentaţia aflată la dosarul cauzei sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru a încadra o faptă ca fiind faptă de discriminare şi anume manifestată prin deosebire, restricţie sau preferinţă.
În speţa dată discriminarea are la bază criteriul convingerii politice. Intimatul avea obligaţia de a dovedi faptul că nu a discriminat, că nu a dispus procedura de control datorită faptului că petentul nu era membru al aceluiaşi partid.
Din probele administrate în cauză, respectiv înregistrarea audio reiese că petentul G.G. a fost supus unor presiuni de către actualul intimat, presiuni care au culminat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, în condiţiile aplicării unui tratament diferenţiat faţă de celelalte persoane, bazat pe faptul că petentul nu este membru al aceluiaşi partid.
Arată recurentul că şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv hotărârile judecătoreşti în care a fost anulată măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă, confirmă existenţa presiunilor la care petentul a fost supus în calitatea sa de director al reprezentantei R.A.R. Bihor şi faptul că tratamentul la care acesta a fost supus a avut ca scop şi efect restrângerea drepturilor sale legitime.
Criteriul politic a stat la baza aplicării acestui tratament discriminatoriu, în contextul în care şi alţi de şefi de reprezentanţă teritorială R.A.R. au reclamat acelaşi tip de comportament al autorităţii pârâte.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele incidente în materie şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru considerentele următoare:
Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale raportate la situaţia de fapt din speţă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de fond s-a rezumat a analiza (doar) înregistrarea audio prezentată de recurent, pe care a considerat-o ca nefiind o probă certă a faptelor deşi este perfect admisibilă conform art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000.
Înalta Curte consideră ca fiind suficientă înregistrarea audio prezentată de petentul G.G. din care rezultă că directorul general al R.A.R., O.C. a dispus să se declanşeze o procedură de control împotriva petentului deoarece acesta nu mai este membru al aceluiaşi partid ca şi acesta.
Mai mult, faptul că în urma procedurii de control, petentul G.G. a fost sancţionat disciplinar pentru incompetenţă profesională pentru că trebuia găsit orice pentru a scăpa de acesta şi a-l incrimina, a fost similar şi cu alţi colegi ai petentului.
Acest lucru se desprinde din hotărârile judecătoreşti depuse de recurent privind aceleaşi fapte de discriminare pe criteriul convingerii politice, în fapt existând acelaşi clişeu - după schimbarea puterii politice, mai multor membrii sau simpatizanţi Partidului D. - li s-a solicitat să-şi prezinte demisiile iar în caz contrar presiuni, ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, convocări la Bucureşti, controale inopinate pe considerentul neapartenenţei la partidul care trebuie.
Rezultă că în această situaţie au fost în jur de 13 şefi, reprezentanţi R.A.R. - în ţară, spre exemplu cei de la Călăraşi, Buzău, Botoşani, Bihor, Tulcea, Satu Mare, Cluj, Mureş, Vâlcea, Vrancea, Dolj, Mehedinţi, Prahova, Ilfov (sentinţa civilă nr. 913 din 4 martie 2009, sentinţa civilă nr. 109 din 10 februarie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal).
Este adevărat că aceste sentinţe nu sunt irevocabile dar prezintă aceeaşi situaţie de fapt ca în speţa petentului G.G. ori nu se poate prezuma că toţi directorii care erau membrii Partidului D. au devenit incompetenţi după ieşirea Partidului D. de la guvernare.
Oricum, intimatul-reclamant - C.O. - nu a făcut nici o dovadă în sensul că aceste fapte nu ar constitui fapte de discriminare (art. 20 alin. (6)) mai ales că sancţionarea disciplinară a petentului G.G. a fost anulată de instanţa de judecată - reţinându-se aceleaşi criterii politice.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) O.G. nr. 137/2000 „ Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pe motiv că aparţine unei rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv datorită convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, manifestată în următoarele domenii :
a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;
Se apreciază că pârâtul G.G. a dovedit existenţa unor discriminări pe considerente politice.
Înalta Curte reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi în prezenţa unei fapte de discriminare care are la bază criteriul convingerii politice. În acest sens se apreciază că tratamentul diferenţiat duce la neexercitarea în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege şi nu este justificat obiectiv de un scop legitim, metodele de atingere a acestui scop nu sunt adecvate şi necesare aşa cum se arată în accepţiunea art. 2 alin. (1) O.G. nr. 147/2000.
Faţă de cele arătate, văzând că recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a făcut o analiză corectă a faptelor şi a dispoziţiilor legale în raport cu materialul probator, în conformitate cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1967 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1487/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1507/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
