ICCJ. Decizia nr. 1579/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1579/2011
Dosar nr. 4204/105/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2247 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta T.T.L.A., declarat împotriva sentinţei nr. 260 din 18 mai 2010 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti prin Primar - Direcţia Evidenţă şi Valorificare Patrimoniu şi T.A.F.
A casat sentinţa recurată şi a admis excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei de fond cu privire la capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 18967 din 13 octombrie 2008 şi a trimis această cerere spre competentă soluţionare la Secţia civilă a Tribunalului Prahova.
A admis, în parte, acţiunea completată formulată de reclamanta T.T.L.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti prin Primar - Direcţia Evidenţă şi Valorificare Patrimoniu şi T.A.F. şi a obligat Primăria Municipiului Ploieşti - Direcţia Evidenţă şi Valorificare Patrimoniu să asigure reclamantei accesul la dosarul administrativ nr. 14453/2001. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului T.A.F. la plata daunelor morale ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că din probele administrate în cauză, inclusiv răspunsul autorităţii pârâte la interogatoriu şi faţă de situaţia că o mare parte din înscrisurile învederate de recurentă figurează ca fiind emise sau aparţinând Primăriei Municipiului Ploieşti, rezultă că există un refuz implicit al autorităţii de a asigura accesul reclamantei la dosarul administrativ menţionat, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 se impune admiterea acestui capăt de cerere.
In ceea ce priveşte cererea de obligarea pârâtului T.A.F. la plata de daune morale de 1 Euro instanţa de recurs a constatat că aceasta nu este întemeiată, asigurarea accesului reclamantei la dosarul administrativ constituind o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit de aceasta.
In ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Prahova de a soluţiona cererea de anulare a Dispoziţiei nr. 18967/2008 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, invocată din oficiu de instanţă, s-a constatat că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (3)1 din Legea nr. 10/2001, care prevăd competenţa Tribunalului, secţia civilă, în soluţionarea cererilor de anulare a dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 - act normativ special, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Acest text legal stabileşte care sunt finele de neprimire în contencios administrativ, printre acestea aflându-se şi actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
In acest context, a concluzionat Curtea de Apel Ploieşti, că se impune trimiterea acestui capăt de cerere la instanţa competentă material să îl soluţioneze, respectiv Tribunalul Prahova, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs T.T.L.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul constatării necompetenţei materiale a instanţei de fond în soluţionarea capătului de cerere privind anularea Dispoziţiei nr. 18967/2008 a Primarului Municipiului Ploieşti.
Susţine, în esenţă, că instanţa de recurs i-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac prin declinarea competenţei către Tribunalul Prahova, secţia civilă, schimbând natura juridică a actului dedus judecăţii, respectiv Dispoziţia Primarului Municipiului Ploieşti, care în opinia recurentei este evident un act administrativ a cărui nelegalitate trebuie constatată de instanţa de contencios administrativ şi nu de o instanţă civilă.
Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele expuse în continuare.
În primul rând, răspunzând criticilor formulate de recurentă atât prin cererea de recurs, cât şi prin concluziile orale expuse în faţa instanţei cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte constată că fată de conţinutul dispozitivului deciziei atacate, dispoziţiile art. 158 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în soluţionarea recursului. La această concluzie, conduce situaţia potrivit căreia, prin Decizia pronunţată, Curtea de Apel Ploieşti nu a invocat propria necompetenţă materială în soluţionarea cererii privind anularea Dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primatul Municipiului Ploieşti, ci, în cadrul judecării recursului a invocat, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., în sensul că soluţionarea capătului de cerere privind anularea dispoziţiei s-a făcut de o instanţă necompetentă, respectiv Tribunalul Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, constatând întemeiat recursul şi prin prisma acestui motiv de ordine publică, Curtea de Apel Ploieşti a disjuns acest capăt de cerere şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ. l-a trimis spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia civilă.
In aceste condiţii, este evident că recurenta nu poate urma procedura prevăzută de dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., nefiind în prezenţa unei hotărâri de declinare a competenţei, ci a unei decizii irevocabile, pronunţată în soluţionarea unui recurs.
Pe de altă parte, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, în condiţiile în care prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ulterior casată de Curtea de Apel Ploieşti, fusese respins capătul de cerere privind anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Ploieşti ca neîntemeiat.
Revenind la excepţia inadmisibilităţii recursului, prin prisma dispoziţiilor procedurale comune aplicabile acestei căi de atac, Înalta Curte reţine că potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prevede că sunt supuse recursului „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională".
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 377 alin. (2) punctul 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri irevocabile, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".
Din interpretarea textelor de lege menţionate rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în recurs şi care potrivit legii sunt irevocabile nu mai pot fi supuse căii de atac a recursului.
Or, din actele dosarului rezultă că s-au parcurs cele două grade de jurisdicţie prevăzute pentru judecarea cauzelor în contencios administrativ, fond şi recurs, Decizia nr. 2247 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a soluţionat calea de atac a recursului formulată împotriva sentinţei nr. 260 din 18 mai 2010 a Tribunalului Prahova, având caracter irevocabil.
Pentru argumentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază recursul formulat ca fiind inadmisibil şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.T.L.A., împotriva Deciziei nr. 2247 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1524/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 16/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
