ICCJ. Decizia nr. 1618/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1618/2011
Dosar nr. 5400/2/2010
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 3303 din 8 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 92 din 28 mai 2010 emisă de autoritatea pârâtă, până la soluţionarea în fond a cauzei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reţinând, în esenţă, că suspendarea executării actului contestat se impune, deoarece punerea imediată în executare a acestuia ar perturba grav funcţionarea societăţii reclamante.
Astfel, a argumentat instanţa de fond, în speţă, „din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, fondurile societăţii sunt grevate de obligaţii de plată stabilite de pârâtă, ceea ce demonstrează cazul bine justificat invocat cu privire la iminenţa prejudiciului creat prin executarea actului în discuţie că este dovedit”.
A mai reţinut instanţa de fond, că „suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient, pus la dispoziţia instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atât timp cât autoritatea publică, sesizată sub forma recursului graţios, se află într-un proces de evaluare din punct de vedere legal, a deciziei contestate, este echitabil ca actul atacat să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi. În final, dacă este cazul, revocarea actului administrativ sau anularea lui ar consfinţi, în caz contrar, ilegalitatea”.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea publică pârâtă, Administraţia Fondului pentru Mediu (A.F.M.), care a invocat, generic, dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ. şi a susţinut critici care se încadrează la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, argumentează recurenta, instanţa de fond nu a motivat în ce constau cazul bine justificat şi paguba iminentă, aceasta rezumându-se la a face afirmaţii nesusţinute.
Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut susţinerile autorităţii publice recurente, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este întemeiat şi va fi admis pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
În cauză, instanţa de fond a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 92/2010 prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de 2.620.422 lei în sarcina societăţii comerciale reclamante, reprezentând contribuţii la fondul pentru mediu, potrivit prevederilor Legii nr. 73/2000 şi, respectiv, O.U.G. nr. 196/2005 pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2008, inclusiv majorările de întârziere calculate la data de 26 mai 2010.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu şi ale O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar şi actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15, cât şi din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept – ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).
Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condiţiile Legii nr. 554/2004 şi cu condiţia depunerii prealabile a unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.
Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Or, în cauză, instanţa nu a argumentat şi nici nu a indicat care sunt acele împrejurări de fapt şi de drept care au fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal a cărui suspendare a dispus-o.
Afirmaţia instanţei de fond, că „fondurile societăţii sunt grevate de obligaţii de plată stabilite de pârâtă, ceea ce demonstrează cazul bine justificat invocat”, este o alegaţie nesusţinută, care nu satisface cerinţele art. 2 alin. (1) lit. t) din lege.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii comerciale intimate, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.
Astfel fiind, rezultă că instanţa de fond a dat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, urmând ca recursul să fie admis, sentinţa să fie casată, iar cererea de suspendare să fie respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei nr. 3303 din 8 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge cererea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1617/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1620/2011. Contencios → |
|---|
