ICCJ. Decizia nr. 1584/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1584/2011
Dosar nr. 10146/2/2009
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal la 28 octombrie 2009, reclamanta S.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Prefectura Judeţului Vâlcea, prin Prefect, obligarea pârâtului de a emite decizii reprezentând titlul de despăgubire, pentru lotul 45 si pentru lotul 46, obligarea la plata de daune morale, la dobândă în cuantum de 10% pe an, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat ca prin Dispoziţia nr. 40 din 24 februarie 2002 Primăria Băile Olăneşti a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi a respins retrocedarea in natura, în acest interval de 7 ani pârâtele neemiţând decizia care să conţină titlul de despăgubiri.
La termenul de judecată de la 20 aprilie 2010 reclamanta şi-a modificat acţiunea solicitând obligarea C.C.S.D. la emiterea deciziilor care să conţină titlul de despăgubiri pentru lotul 45, respectiv 46, iar in subsidiar obligarea acesteia la transmiterea dosarului evaluatorului sau societăţii de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând ca Primăria Băile Olăneşti a respins cererea de restituire în natura formulata de numita R.M. fără a propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 2594, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului Judeţului Vâlcea şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta.
Totodată, a respins cererea formulată de reclamanta S.V., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către Instituţia Prefectului Vâlcea este întemeiată, având în vedere emitentul Dispoziţiei nr. 40/2002, obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005 rezultă că procedura prevăzută de legea reparatorie invocată se derulează doar în situaţia în care există o decizie sau o dispoziţie în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire în situaţia în care nu este posibilă retrocedarea imobilelor în natură.
A concluzionat instanţa de fond în sensul că în cauză nu poate fi reţinut refuzul autorităţii publice de emitere a deciziei conţinând titlul de despăgubiri, întrucât nu exista o dispoziţie care să conţină acordarea unor măsuri reparatorii, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, întrucât reclamanta nu este titulara vreunui drept de restituire prin echivalent în sensul acestei legi.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.V., care a invocat generic dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, fără a se raporta la vreunul dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ., solicitând fie casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru reluarea judecăţii, fie modificarea „în tot” a acesteia şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi modificată.
Într-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că Instituţia Prefectului Vâlcea nu ar avea calitate procesuală pasivă, deşi măsurile reparatorii pot fi acordate de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor doar cu avizul prefectului.
Într-o a doua critică, recurenta-reclamantă, referindu-se la soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii, susţine că instanţa de fond a ignorat faptul că, prin Dispoziţia nr. 40 din 24 februarie 2002 emisă de primarul Oraşului Băile Olăneşti s-a recunoscut că mama sa este îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi că nu este posibilă restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 1.120 m.p.
Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care, în esenţă, a susţinut că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, solicitând menţinerea acesteia şi respingerea recursului.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Aşa cum s-a reţinut şi în expunerea rezumativă prezentată mai sus, recurenta-reclamantă a solicitat, prin acţiunea modificată, ca Statul Român (C.C.S.D.) să fie obligat, fie să emită decizii – titlu de despăgubiri pentru Lotul nr. 45 şi, respectiv, Lotul nr. 46, sub sancţiunea prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fie, în subsidiar, să fie obligat să transmită dosarul la evaluator, sub ameninţarea aceleiaşi sancţiuni.
Din prevederile generale ale Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că autoritatea publică intimată – C.C.S.D. are competenţa să emită decizii – titlu de despăgubire, în baza deciziilor/ dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, cererilor de retrocedare sau, după caz, a ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale, în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, emise în condiţiile prevederilor Legii nr. 10/2001.
În litigiul de faţă, reclamanta a susţinut în mod constant că temeiul acţiunii sale îl formează Dispoziţia nr. 40 din 24 februarie 2001 emisă de primarul oraşului Băile Olăneşti.
Or, din conţinutul Dispoziţiei nr. 40/2002, aflat în fotocopie xerox la dosarul de fond, rezultă că organul competent nu a stabilit nicio sumă care ar urma să se acorde ca despăgubire în legătură cu suprafaţa de 1.120 m.p. notificată sub nr. 291/2001 şi, respectiv, nr. 369/2001 de numita R.M.
Din conţinutul actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că Dispoziţia nr. 40/2002 nu a fost anulată, modificată sau completată în urma unei contestaţii formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, autoritatea publică pârâtă – C.C.S.D., nu are temei legal să emită o decizie – titlu de despăgubire, refuzul său fiind justificat în raport cu prevederile Capitolului V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, deşi a susţinut că numita R.M. ar fi fost autoarea sa, recurenta-reclamantă nu a produs dovezi în acest sens.
În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de fond în raport cu Instituţia Prefectului Vâlcea, Înalta Curte constată că această autoritate nu are atribuţii legale în ceea ce priveşte emiterea deciziei – titlu de despăgubire şi, respectiv, transmiterea dosarului pentru evaluare, cereri care fac obiectul acţiunii formulate şi modificate de recurenta-reclamantă.
Astfel fiind, în mod legal a reţinut instanţa de fond că Instituţia Prefectului Vâlcea nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, această autoritate nefiind/ neputând fi subiect în raportul juridic ce face obiectul judecăţii în cauza de faţă.
În concluzie, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.V. împotriva sentinţei civile nr. 2594 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1572/2011. Contencios. Despăgubire. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 1613/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
