ICCJ. Decizia nr. 1613/2011. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1613/2011
Dosar nr. 1844/2/2009
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 2820 din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul I.D., şi a constatat calitatea de lucrător al Securităţii în privinţa acestuia. De asemenea, instanţa de judecată a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârât.
2. Motivele care au stat la baza formulării cererii.
2.1. Cu privire la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârât. Prin încheierea din data de 03 iunie 2010, a fost respinsă cererea de amânare formulată de apărătorul pârâtului, apreciindu-se că nu este temeinic motivată şi justificată în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care nu a fost prezentat niciun înscris doveditor al imposibilităţii de prezentare la termenul respectiv; totodată, făcându-se aplicarea prevederilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus amânarea pronunţării pentru data de 10 iunie 2010, asigurându-se astfel posibilitatea pârâtului de a formula concluzii scrise în cauză.
La data de 09 iunie 2010, pârâtul a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 151 C. proc. civ., susţinând că în mod nejustificat instanţa a respins cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare şi apreciind că repunerea pe rol a cauzei se impune pentru ca, prin susţinerile acestuia, instanţa să poată fi lămurită asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei.
Reţinând că art. 151 C. proc. civ. reglementează posibilitatea şi nu obligaţia instanţei de a repune cauza pe rol, în ipoteza în care apreciază ca fiind necesare noi lămuriri, prima instanţă a respins cererea pârâtului de repunere a cauzei pe rol, apreciind că aceasta nu se justifică, întrucât pârâtul a avut posibilitatea să-şi formuleze toate apărările în raport de acţiunea în constatare promovată de reclamant şi de înscrisurile depuse în susţinerea acesteia, în condiţiile în care sesizarea instanţei a avut loc încă din data de 02 martie 2009, acţiunea în constatare şi înscrisurile prezentate de reclamant i-au fost comunicate, judecata cauzei a fost suspendată pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, iar la data de 21 mai 2009 i-a fost încuviinţată pârâtului o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, în temeiul dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
În plus, arată instanţa de fond, a fost amânată pronunţarea pentru data de 10 iunie 2010, în vederea depunerii de concluzii scrise, însă pârâtul a înţeles să formuleze cerere de repunere pe rol a cauzei şi nu concluzii scrise.
Cea de-a doua cerere de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârât nu a fost avută în vedere de instanţă, care a reţinut că aceasta a fost înregistrată la data de 09 iunie 2010, odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei şi nu înainte de rămânerea cauzei în pronunţare; deşi în cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare formulată la data de 03 iunie 2010 s-a făcut menţiunea depunerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, o astfel de cerere nu a fost prezentată instanţei la acea dată, ci ulterior, la 09 iunie 2010, fiind evidentă exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procedurale de către pârât.
2.2. Cu privire la fondul cauzei.
Pârâtul I.D. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, întrucât a avut gradul şi funcţia de locotenent major, şef al Biroului 1, Serviciul 2 din cadrul Direcţiei a IV-a (1956, 1957) iar, în această calitate, a dispus şi a întreprins măsurile informative menţionate în Nota de constatare din 07 ianuarie 2009, care nu au fost contestate în cauză.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, prin activităţile desfăşurate de pârât, în scopul susţinerii regimului totalitar comunist, au fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, recunoscute şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, respectiv: dreptul la libertatea conştiinţei şi a religiei prevăzut de art. 84 din Constituţia României din 1952, coroborat cu art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul la viaţa privată prevăzut de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor prevăzut de art. 85 lit. a) şi lit. b) din Constituţia României din 1952, coroborat cu art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Esenţial, concluzionează instanţa de fond, este faptul că activitatea de urmărire informativă dispusă de pârât a avut drept consecinţă condamnarea persoanei urmărite la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională.
3. Recursul formulat de pârâtul I.D. împotriva Sentinţei nr. 2820 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
3.1. În mod nelegal şi abuziv instanţa de fond a respins cererea de amânare depusă pentru termenul din 3 iunie 2010.
Apărătorul ales nu s-a putut prezenta deoarece a fost nevoit să se deplaseze la Curtea de Apel Alba Iulia, într-o cauză cu inculpaţi arestaţi, astfel că, instanţa fondului a viciat dreptul de apărare al pârâtului şi dovedeşte lipsă de imparţialitate când califică demersurile ca reprezentând o „exercitare cu rea credinţă a drepturilor procedurale”.
3.2. Pe fondul cauzei, se arată că instanţa fondului nu a analizat susţinerile pârâtului, nu a răspuns dezideratului firesc al unei judecăţi imparţiale.
Judecătorul fondului nu a răspuns unor întrebări fireşti ale speţei, precum:
- dacă pârâtul a încălcat normele în vigoare la acea dată care reglementau activitatea organelor de securitate;
- dacă cultul religios „Martorii lui Iehova” era interzis prin legea de la acea dată;
- dacă organele de Securitate erau abilitate să desfăşoare activităţi informative de prevenire şi documentare legată de acţiunile unui cult religios în afara legii;
- în ce condiţii a încălcat pârâtul norma legală, dacă libertatea religiei era restrânsă prin legislaţia oficială;
- câtă valoare avea activitatea informativ-operaţională desfăşurată de pârât asupra condamnării unor persoane;
- dacă activitatea de studiere informativă şi atragere la colaborare a unor informatori se făcea în contextul normelor legale, poate aceasta a fi socotită o „îngrădire a libertăţii de exprimare şi de conştiinţă”;
- suprimarea sau îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului poate fi primită doar ca o activitate circumscrisă perioadei 1945-1989.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este nefondat.
1.1. Cu privire la motivul de recurs prin care se critică respingerea de către instanţa fondului a cererii de amânare depusă pentru termenul de judecată din 3 iunie 2010.
În mod corect instanţa de fond a respins cererea de amânare formulată de avocatul pârâtului, deoarece aceasta nu a fost dovedită.
Instanţa de fond a respectat prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ. şi a acordat părţii un termen în vederea depunerii de concluzii scrise.
Recurentul-pârât nu a fost prejudiciat prin măsura luată de instanţă, având în vedere că nu s-a solicitat administrarea altor probe în afara celor deja existente la dosar, iar excepţia de neconstituţionalitate nu a mai fost reiterată în calea de atac a recursului.
1.2. În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate pe fondul cauzei se observă că recurentul nu contestă activităţile desfăşurate.
Se contestă natura activităţii depuse, ca fiind îndreptată împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Este cunoscut faptul că regimul comunist a avut la bază încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, deşi aceste drepturi erau recunoscute în mod formal.
Astfel, în Constituţia din anul 1965, la Titlul II, art. 17 era recunoscută egalitatea în drepturi fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, iar îngrădirea acestor drepturi nu era îngăduită.
Legiuitorul român a înţeles să deconspire lucrătorii Securităţii şi colaboratorii acesteia care au îngrădit drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în perioada 1945-1989.
Aşadar, apărările recurentului referitoare la respectarea normelor legale în vigoare de la acea dată sau la activitatea Securităţii, în contextul respectării aceloraşi norme, sunt irelevante.
Constituţia din 1964 recunoştea şi garanta la art. 30, libertatea exercitării cultului religios.
Faptul că „Martorii lui Iehova”, cultul religios, a fost interzis prin lege în anul 1949 nu îl absolvă pe recurent de la deconspirarea activităţii sale de lucrător al Securităţii.
Urmărirea în scop informativ a unei persoane pe motiv că aparţinea cultului religios „Martorii lui Iehova” se încadrează în norma dispusă de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, modificată şi completată.
Activitatea desfăşurată de recurent s-a făcut în scopul menţinerii regimului comunist totalitar şi a condus la îngrădirea unor drepturi recunoscute prin Constituţia din 1965, dar şi prin documentele internaţionale la care România era parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.
2. Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul I.D. împotriva sentinţei nr. 2820 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1584/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1617/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
