ICCJ. Decizia nr. 1617/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1617/2011
Dosar nr. 6678/1/2010
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 127 din 20 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, după casarea cu trimitere spre rejudecare (decizia nr. 248 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – S.C.A.F.), s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti (U.N.E.J.), prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 2 din 17 februarie 2007 adoptată de Congresul acestei uniuni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2007, adoptată la Congresul extraordinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, publicată în M. Of. Partea I, nr. 164 din 07 martie 2007, s-au stabilit onorariile maximale pentru actele specifice activităţii de executor judecătoresc, rolul acestei reglementări orientative fiind acela de a exclude sau limita eventualele abuzuri pe care executorii judecătoreşti le-ar fi făcut în stabilirea onorariilor pentru activităţile specifice.
Reclamantul a susţinut că acest act administrativ, aşa cum a fost el calificat de instanţa supremă prin decizia de casare, este nelegal pentru că, pe de o parte onorariile minimale si maximale pentru serviciul prestat de executorii judecătoreşti au fost stabilite de Ministerul Justiţiei cu consultarea Consiliului U.N.E.J., aprobate prin Ordinul M.J. nr. 2550/C/2006, iar pe de altă parte, potrivit Codului de procedura civila, cheltuielile de executare sunt reglementate prin art. 3717 şi, deci, o nouă reglementare în acest domeniu nu ar avea sens.
Apreciază instanţa de fond că actul administrativ în cauză nu este nelegal, întrucât este vorba de stabilirea unor onorarii maximale, onorarii ce nu trebuie confundate cu cheltuielile de executare reglementate de Codul civil, iar onorariul în cazul acesta nu reprezintă altceva decât plata pentru exercitarea unei activităţi liberale care în cuantumul ei concret poate fi stabilită de părţi, evident fără a depăşi limita impusă prin hotărârea organizaţiei profesionale a executorilor judecătoreşti.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, care, fără a invoca vreunul dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 şi 3041 C. proc. civ., a susţinut, generic, critici care pot fi încadrate la motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, argumentează recurentul-reclamant, hotărârea instanţei de fond este motivată sumar, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia (art. 304 pct. 7).
Mai argumentează că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 31 şi 37 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, competenţa de stabilire a onorariilor minimale şi maximale ale executorilor judecătoreşti aparţinând Ministerului Justiţiei, care a şi făcut-o prin Ordinul nr. 2550/C/2006 (art. 304 pct. 9).
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti a depus întâmpinare prin care, in esenţă, a combătut criticile recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond, apreciată ca fiind legală şi temeinică.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Referitor la motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, hotărârea recurată poate fi desfiinţată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Or, în cauza de faţă, în raport cu obiectul pricinii deduse judecăţii şi cu susţinerile şi apărările părţilor, instanţa de fond a realizat, prin considerentele hotărârii, o motivare în fapt şi în drept corespunzătoare, care satisface, în esenţă, cerinţele prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că nici acest motiv nu este întemeiat.
În cauză este necontestat că, prin Hotărârea nr. 2/2007, adoptată de Congresul U.N.E.J., a fost modificat Statutul acestei uniuni care a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, în sensul că a fost completat cu Anexa privind cheltuielile de executare silită.
De asemenea, este necontestat că prin Ordinul nr. 2550/C/2006 emis de ministrul Justiţiei, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2006 au fost aprobate onorariile minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti.
În recursul formulat, s-a susţinut, în esenţă, că Hotărârea nr. 2/2007 este un act administrativ nelegal fiind emis de o autoritate publică necompetentă, din moment ce, potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, ministrul Justiţiei este singura autoritate publică abilitată legal să stabilească onorariile executorilor judecătoreşti.
Astfel, a susţinut recurentul-reclamant, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 31 şi 37 din această lege, atunci când a pronunţat sentinţa atacată în recurs.
Într-adevăr, potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale şi maximale stabilite de ministrul Justiţiei, cu consultarea Consiliului U.N.E.J., de unde rezultă, în mod neechivoc, faptul că stabilirea onorariilor minimale şi maximale ale executorilor judecătoreşti reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului Justiţiei, care este obligat să consulte, în prealabil, Consiliul U.N.E.J.
Or, în cauză, argumentaţia recurentului-reclamant porneşte de la o premisă greşită, potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor minimale şi maximale ale executorilor judecătoreşti, ignorându-se că obiectul acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului U.N.E.J., prin completarea acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită.
Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000, Congresul U.N.E.J. are atribuţia să adopte Statutul uniunii şi pe cel al Casei de asigurări, prin hotărâre care este obligatorie pentru toţi membrii acesteia.
Or, având în vedere principiul paralelismului de competenţe şi cel al similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul U.N.E.J. poate şi modifica, respectiv, completa Statutul uniunii.
În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, care având în vedere considerentele de mai sus, care completează considerentele instanţei de fond, soluţia recurată este legală şi temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinţei nr. 127 din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1613/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1618/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
