ICCJ. Decizia nr. 1644/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1644/2011
Dosar nr. 1285/57/2010
Şedinţa publică de la 18 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul A.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României reprezentat prin Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Casa Naţionala de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale:
- anularea Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele Casa Naţionala de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale prin care a fost eliberat din funcţie;
- suspendarea executării Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 până la soluţionarea definitiva şi irevocabila a cauzei.
- plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de director executiv al Casa Judeţeană de Pensii Sibiu.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a ocupat funcţia publică de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Sibiu începând cu data de 16 iunie 2005 iar prin Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009, emis în aplicarea O.U.G. nr. 37/2009 a fost eliberat din această funcţie.
Guvernul României a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât actul atacat - Ordinul nr. 405/2009 a fost emis de o altă autoritate centrală, respectiv Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale.
Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de împrejurarea că o acţiune identică a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 pronunţată în Dosar nr. 1655/85/2009, excepţia netimbrării, excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii întrucât nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 544/2004 şi excepţia prescripţiei justificată de depăşirea termenului prevăzut de art. 11 Legea nr. 544/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale a invocat excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii deoarece nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 544/2004 şi lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin notele de şedinţă din 03 noiembrie 2010 reclamantul a solicitat şi reintegrarea sa pe funcţia deţinută ca efect al anulării ordinului atacat şi nu a mai susţinut cererea de suspendare a executării acestuia.
La aceeaşi dată reclamantul a depus o cerere prin care a arătat că renunţă la judecată în contradictoriu cu de Guvernul României şi Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale sens în care instanţa de fond a luat act de această manifestare a dreptului de dispoziţie procesuală potrivit art. 246 C.proc. civ., reţinând totodată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale a rămas fără obiect.
De asemenea, instanţa de fond a respins excepţia netimbrării invocată de pârâţii Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale - prin încheierea din 13 octombrie 2010 - constatând că prezentul litigiu are în vedere un raport asimilat raporturilor de muncă, fiind incidente prevederile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997.
Analizând excepţia autorităţii de lucru judecat Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată deoarece sentinţa 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 7 Legea nr. 554/2004, astfel că nu a dat o dezlegare pe fond conflictului dedus judecăţii. Ca atare, instanţa de fond a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. raportat la art. 1201 C. civ..
Excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi a prescripţiei acţiunii au fost respinse instanţa de fond constatând că faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004, nu este necesară procedura prealabilă iar sesizarea instanţei s-a făcut în termenul special de 1 an prevăzut de art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004, dispoziţiile generale ale art. 11 Legea nr. 544/2004 nefiind incidente.
Prin sentinţa civilă nr. 267/F/CA din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 246 din C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamantului A.D. la judecarea acţiunii în contencios administrativ formulată împotriva pârâţilor Guvernul României prin Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale cu, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale ca rămasă fără obiect, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi a prescripţiei acţiunii ca neîntemeiate, a admis acţiunea împotriva pârâtei Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale şi, în consecinţă, a anulat Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia publică de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Sibiu, a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data de 24 mai 2009 şi până la reintegrarea în funcţie precum şi la plata sumei de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului şi a luat act de faptul că nu se mai susţine cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a înţeles să uzeze de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din textul suscitat având în vedere că prin Decizia nr. 1257/2009 emisă de Curtea Constituţională s-a stabilit că dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009 sunt neconstituţionale astfel că urmează a se constata că actul normativ respectiv nu îşi mai produce efectele.
Raportat la motivele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004 şi art. 106 alin. (1) Legea nr. 188/1999 instanţa a dispus anularea ordinului contestat, emis în aplicarea în concret a unui act normativ lipsit de temei constituţional.
În atare situaţie instanţa de fond a considerat că reclamantul poate fi şi trebuie reintegrat, potrivit art. 106 alin. (2) Legea nr. 188/1999, pe o funcţie care există din 28 februarie 2010.
Reţinând culpa autorităţii privitoare la imposibilitatea realizării, începând din 24 mai 2009 a atribuţiilor manageriale specifice funcţiei de director executiv şi de aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului instanţa de fond a constatat că cererea privind acordarea drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate şi recalculate la data plăţii este întemeiată.
Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat.
Recurenta susţine că în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 1655/85/2009, având acelaşi obiect ca în cauza de faţă, instanţa Curţii de Apel Alba, s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 228/F/CA/2009 din 03 noiembrie 2009, în sensul respingerii acţiunii introduse de reclamant, sentinţă ce a rămas definitivă şi irevocabilă prin nerecurarea ei.
Astfel, recurenta consideră că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia autorităţii de lucru judecat pe motiv că litigiul a fost soluţionat doar pe cale de excepţie, fără a se da o dezlegare pe fond conflictului dedus judecăţii.
Recurenta invocă excepţia de netimbrare susţinând că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevede la art. 20 alin. (3), sancţiunea în cazul neachitării taxelor judiciare de timbru. Astfel, „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii".
De asemenea, recurenta mai invocă excepţia prematurităţii cererii de chemate în judecată şi excepţia prescripţiei acţiunii.
În raport de acţiunea dedusă judecăţii, respectiv anularea ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de Casa Naţionala de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, se invocă excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată motivat de faptul că reclamantul a înţeles să introducă acţiune în contencios fără să se adreseze cu o plângere prealabilă, pentru ca în termen de 30 de zile să primească un răspuns, termen de prescripţie expres prevăzut de dispoziţiile în materie şi legislaţia în vigoare .
Întrucât dreptul nu este actual, neîndeplinirea acestei condiţii atrage prematuritatea acţiunii.
Recurenta consideră că având în vedere data înregistrării cauzei ce formează obiectul prezentului dosar (24 septembrie 2010) se poate constata cu uşurinţă că termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare a fost depăşit.
Se mai arată că reclamantul nu a invocat motive temeinice pentru a se putea depăşi acest termen de 6 luni potrivit art. 11 alin. (2) Legea nr. 554/2004 republicată a contenciosului administrativ şi chiar în astfel de situaţie termenul de 1 an a fost depăşit.
Se mai invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă instituită de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu toate că, în cuprinsul ordinului contestat se specifică în mod clar că acesta poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ, dar în condiţiile şi termenele prevăzute de către Legea nr. 554/2004, astfel încât acţiunea introdusă este inadmisibilă.
Pe fond, recurenta a susţinut că modificarea raportului de serviciu al reclamantului cu CJP Sibiu, s-a realizat în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009, potrivit cărora funcţiile publice ce conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, se desfiinţează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în care nu este reglementată şi obligaţia angajatorului de a asigura pentru persoanele eliberate din funcţie un post vacant şi plata drepturilor salariale avute anterior mutării definitive, iar faptul că în prezent O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009 şi declarată neconstituţională de Curtea Constituţională, nu are nici o relevanţă, deoarece la momentul modificării raportului de serviciu dintre părţi, conform Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009, au fost respectate aceste dispoziţii legale, imperative, ce erau în vigoare la acel moment.
S-a menţionat în acest sens, faptul că solicitarea reclamantului cu privire la repunerea sa în funcţia publică de conducere, este neîntemeiată, întrucât postul de director executiv s-a desfiinţat, conform dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 37/2009.
Astfel, actele administrative se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, fiind emise pe baza şi pentru organizarea executării legii.
În ceea ce priveşte dispunerea plaţii drepturilor salariale ale reclamantului cuvenite de la data încetării raporturilor de serviciu până la reintegrarea efectivă, lipsirea reclamantului de plata drepturilor salariale este o consecinţă legală a eliberării acestuia din funcţia publică de conducere şi nu o „pagubă iminentă" în sensul Legii nr. 554/2004. Din actele dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat şi nici în ce ar consta paguba ireparabilă de natură a justifica anularea Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009.
În fine, recurenta susţine că având în vedere că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul legal pentru încheierea raportului de serviciu între reclamant şi Casa Naţionala de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, a fost abrogată, temeiul legal, începând cu data de 16.10.2009, pentru încheierea şi derularea contractelor de management pentru posturile de directori coordonatori ai caselor judeţene de pensii l-a constituit Ordonanţa nr. 105/2009.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie.
Astfel cum este reţinut în doctrină, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, astfel că ea nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res indicato pro veritate habetur).
Se bucură de puterea de lucru judecat numai hotărârea prin care acţiunea a fost judecată în fond respectiv a fost examinată temeinicia cererilor cuprinse în acţiunea de chemare în judecată nu şi atunci când a fost soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale.
Cum excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 Legea nr. 554/2004, este un incident procedural, asupra căruia instanţa se pronunţă prin hotărâre judecătorească, fără a mai intra însă în examinarea fondului cererii, rezultă că, în cauză, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, în condiţiile art. 1201 C. civ., raportat la o hotărâre anterior pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a calificat obiectul acţiunii şi a apreciat că în raport cu dispoziţiile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997 aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Cu privire la excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi a prescripţiei acţiunii, Înalta Curte şi de această dată constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, fiind respinse faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (5), coroborat cu art. 9 alin. (4).
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că, în litigiul dedus judecăţii, dispoziţiile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că „În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză (cum este cazul în speţă - n.n.), acţiunea (care potrivit art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative - n.n) poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.".
În aceste condiţii, este indiscutabil că, utilizând sintagma „direct la instanţa de contencios administrativ competentă", legiuitorul a înţeles să deroge de la dispoziţiile din legea contenciosului administrativ care reglementează obligativitatea procedurii prealabile, condiţiile de admisibilitate a acţiunii întemeiate pe prevederile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 - ce se cer a fi întrunite cumulativ - fiind existenţa unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau dispoziţii dintr-o ordonanţă care sunt vătămătoare ale unui drept sau unui interes legitim al unei persoane şi introducerea acţiunii în contencios administrativ într-un termen de decădere de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of..
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a constatat nelegalitatea ordinului şi a dispus anularea acestuia.
Astfel, prin Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 de zile, a fost eliberat din funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Sibiu.
Temeiul juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit art. III alin. (1) O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice locale, art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3)-(7) Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, precum şi art. 7 alin. (6) H.G. nr. 8/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluţiei adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii se impune prezentarea unor scurte consideraţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi efectele acesteia.
Controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform alin. (4) din articolul aflat în discuţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Pe acest aspect, poate fi amintită şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
Plenul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. a) Constituţie şi art. 15 şi următoarele Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituţionale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 şi, totodată, asupra ordonanţei respective, care constituie conţinutul normativ al legii.
Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi O.U.G. nr. 105/2009.
În considerentele deciziilor anterior enunţate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
În plus, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, în alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În speţa de faţă, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcţie, temeiul juridic fiind art. 1 şi art. 9 Legea nr. 554/2004.
După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituţională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că eliberarea intimatului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Înalta Curte constată că actul şi măsura adoptată în baza acestei ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei şi, în consecinţă, corect au fost anulate de instanţa de fond.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinţei civile nr. 267/F/CA/2010 din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1643/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1645/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
