ICCJ. Decizia nr. 1728/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1728/2011
Dosar nr.1292/59/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 10 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a a admis acţiunea formulată de S.C. C. S.R.L. Timişoara în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 76 din 19 noiembrie 2010 până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei reclamantei împotriva acestei decizii şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 13451 din 22 noiembrie 2010, emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia de Impunere Nr. 76 din 19 noiembrie 2010, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, reclamanta a fost obligată la plata unor drepturi fiscale, reprezentând TVA în sumă de 3.342.393 RON şi 741.135 RON majorări de întârziere. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestaţie în procedura specială prevăzută de C. proCod Fiscal, solicitând anularea acesteia, înregistrată la pârâtă sub nr. 5027 din 17 decembrie 2010.
Consideră instanţa de fond că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin statele de personal, extrasele de cont şi actele contabile depuse la dosar din care reiese că societatea are un număr de 83 salariaţi, cărora trebuie să le asigure lunar un fond de salarii şi contribuţiile aferente acestor salarii, că starea financiară a societăţii este precară, iar executarea silită a debitului din Decizia de impunere ar putea avea ca şi consecinţă imediată intrarea societăţii în insolvenţă, aspect ce ar prejudicia atât statul, salariaţii, societăţile colaboratoare cât şi furnizorii neachitaţi.
În acest sens se mai reţine că organele fiscale au demarat procedura de executare prin emiterea titlului executor cu nr. 770 din 22 decembrie 2010 şi a somaţiei nr. 771 din aceeaşi dată, iar suma datorată de reclamantă în temeiului actului a cărui suspendare se solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiţia pagubei iminente, care este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
Totodată, apreciază instanţa de fond că şi cea de a doua condiţie prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existenţa unui caz bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", rezultă a fi îndeplinită din împrejurarea legată de starea de fapt şi de drept, invocată de reclamantă, şi care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 10 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o serie de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că deşi e bine cunoscut faptul că suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanţa de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detaşând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, în mod greşit în cauză s-a admis cererea de suspendare doar pe baza unei analize superficiale care nu a ţinut cont de situaţia concretă dedusă judecăţii.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente susţine recurenta că instanţa de fond nu a analizat dacă executarea silită pornită de organele fiscale ar putea produce cu adevărat o pagubă iminentă de natură a conduce la blocarea activităţii firmei, rezumându-se la a afirma în mod lapidar şi fără bază reală că suma datorată de reclamantă este semnificativă.
În acest sens susţine recurenta că prin executarea silită de către organele fiscale a societăţii intimate pentru suma de 2.581.619 RON reprezentând TVA cu dobânzile şi penalităţile aferente, nu se poate ajunge în nici un caz la imposibilitatea continuării activităţii firmei, aşa cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond, deoarece aşa cum rezultă din Contul de profit şi pierderi, cifra de afaceri netă a societăţii la data de 30 iunie 2010 a fost de 5.361.146 RON. În aceste condiţii în care cifra de afaceri a societăţii este de peste două ori mai mare decât suma pentru care s-a început executarea silită prin somaţia nr. 771 din 22 decembrie 2010, susţine recurenta că în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Referitor la existenţa cazului bine justificat prevăzut de Legea contenciosului administrativ, susţine recurenta că se impune a se observa acelaşi mod laconic de abordare a speţei, instanţa rezumându-se la o afirmaţie cu caracter general şi fără bază legală că această condiţie ar fi îndeplinită având în vedere motivele invocate relativ la nelegalitatea actului atacat în procedura prealabilă administrativă.
Printr-o altă critică formulată mai arată recurenta că motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi implicit a cererii de suspendare formulată de către societatea reclamantă consideră recurenta că au fost redactate de altfel într-un mod foarte general, fără a avea în vedere situaţia specială dedusă judecăţii.
În final conchide recurenta în sensul că în condiţiile în care constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se poate face doar pe baza unor probe produse de reclamantă şi nu pe baza unor simple susţineri ale acesteia, în mod greşit în cauză s-a dispus admiterea cererii de suspendare formulată de reclamantă.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură cele două acte administrativ-fiscale şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut că din motivarea cererii de chemare în judecată, din apărările invocate în contestaţia formulată împotriva celor două acte administrativ-fiscale, înregistrată la data de 17 decembrie 2010 la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi nesoluţionată până în prezent, din susţinerile referitoare la necunoaşterea stării de insolvenţă a S.C. C.E. S.R.L., precum şi din înscrisurile financiar-contabile depuse la dosar rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a celor două acte administrativ-fiscale contestate, şi o pagubă iminentă constând în perturbarea activităţii societăţii cu atât mai mult cu cât organele fiscale au demarat procedura de executare silită a societăţii.
Prin urmare sunt lipsite de temei susţinerile recurentei referitoare la lipsa unei analize din partea instanţei de fond şi la motivarea hotărârii în termeni generali în condiţiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii rezultă fără echivoc că instanţa de fond a făcut o corectă evaluare a situaţiei de fapt pe baza probelor administrate în cauză ceea ce justifică pe deplin hotărârea pronunţată în cauză.
Vor fi înlăturate şi susţinerile referitoare la neîndeplinirea condiţiei existenţei pagubei iminente faţă de faptul că executarea celor două acte administrativ-fiscale urmează a se realiza într-un cuantum cu mult inferior cifrei de afaceri a societăţii la 30 iunie 2010 în condiţiile în care respectivul indicator are la bază doar veniturile încasate de societate iar impactul asupra situaţiei financiare a unei societăţi comerciale se analizează prin raportare nu doar la veniturile încasate, într-o anumită perioadă determinată, cum în mod greşit susţine recurenta ci şi la cheltuielile totale. Prin urmare în mod corect instanţa de fond a apreciat pe baza actelor financiar contabile depuse la dosar că prin executarea sumelor înscrise în Titlu executoriu nr. 770 din 22 decembrie 2010, reclamantei i se produce o pagubă iminentă în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimată.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva Sentinţei civile nr. 10 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1724/2011. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 1742/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
