ICCJ. Decizia nr. 1747/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1747/2011
Dosar nr. 330/57/2010
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 143/F/CA din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost respinsă excepţia lipsei procedurii prealabile şi a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. S.E.L. S.R.L. Blaj împotriva pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub Dosarul nr. 330/57/2010, reclamanta S.C. S.E.L. S.R.L. Blaj a chemat în judecată pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României solicitând ca prin hotărârea judecătorească să se dispună: obligarea pârâtului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să întocmească documentaţia necesară şi să sesizeze Guvernul României pentru a emite hotărâre de guvern prin care să declare stare de calamitate naturală în cazul fenomenului de secetă din primăvara anului 2009 în judeţul Alba, obligarea Guvernului României să emită hotărâre de guvern prin care să declare stare de calamitate naturală în cazul fenomenului de secetă din primăvara anului 2009 în judeţul Alba, obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să achite reclamantului sumele de bani stabilite drept pagubă ca urmare a fenomenului natural de secetă din primăvara anului 2009, respectiv 11.950 RON pentru cultura de grâu şi 11.595 RON pentru cultura de orz, plus dobânda legală aferentă începând cu 1 ianuarie 2010, în caz de refuz, obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii în cuantum de 300 RON/fiecare zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare Guvernul României a invocat lipsa calităţii procesuale pasive pentru capetele 1 şi 3 din acţiune, iar pentru capătul 2 susţine că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004, iar pe fond susţine că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse de Legea nr. 381/2002, nedovedind în cauză că reclamanta a înregistrat pagube prin secetă excesivă persistentă în timp, pe areale extinse, pe terenuri neamenajate pentru irigaţii şi pentru care nu exista posibilitatea amenajării pentru irigaţii, că avea asigurate culturile, că a întreţinut culturile agricole potrivit tehnologiilor, luând măsuri pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători.
Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acţiunii reclamantei împotriva sa ca rămasă fără obiect, întrucât, a înaintat, în temeiul art. 13 şi 14 din Legea nr. 381/2002, în 25 septembrie 2009, Guvernului României documentaţia necesară pentru emiterea hotărârii de declarare a stării de calamitate, o atare documentaţie nu se rezumă doar la culturile reclamantei ci vizează o situaţie generalizată la nivelul întregii ţări, faţă de care reclamanta nu justifică un interes personal şi direct.
Faţă de cererea de obligare la plata de despăgubiri pârâtul apreciază acţiunea reclamantei ca prematură, nefiind posibilă vreo plată decât dacă se adoptă o hotărâre de guvern.
Totodată reclamanta nu a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002 şi nu a făcut dovada că a respectat termenele şi condiţiile legii.
Instanţa de fond a reţinut că apărările pârâtelor vizând lipsa calităţii lor procesuale pasive nu sunt raportate la obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanta nu a solicitat obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să emită hotărâre de guvern, ci Guvernului României să emită hotărâre de guvern, iar pârâtului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României cu documentaţia necesară emiterii hotărârii de guvern.
Prin urmare, pârâtele au fiecare, pentru capetele de cerere formulate de reclamantă împotriva lor, calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 se constată că faţă de obiectul acţiunii procedura prealabilă nu este necesară în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Aceasta se impune doar dacă se solicită anularea unui act administrativ unilateral sau bilateral, însă nu şi în cazul actelor administrative asimilate conform art. 2 lit. c) raportat la art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004.
Sigur că în procedura specială a Legii nr. 381/2002 reclamanta trebuia să facă dovada că a îndeplinit toate etapele necesare întocmirii documentaţiei la nivelul Direcţiei Generale pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pentru a justifica dreptul în care este vătămat prin refuzul pârâtelor.
Pentru a putea beneficia de despăgubiri, instanţa de fond a reţinut că prevederile din Legea nr. 381/2002 şi din Normele metodologice de aplicare stabilesc obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească producătorii agricoli pentru a beneficia de despăgubiri şi anume, producătorul agricol afectat are obligaţia, în prealabil:
a) să declare şi înregistreze culturile agricole, contractele de concesionare şi arendare în registrele agricole deschise la nivel de ramură, oraş sau sector;
b) să întreţină culturile agricole potrivit tehnologiilor şi să ia măsuri pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători;
c) să facă dovada efectuării lucrărilor agricole menţionate, pentru a se putea stabili nivelul cheltuielilor efectuate la culturile agricole şi plantaţiile care au fost afectate;
d) de a depune înştiinţare, în scris, cel mai târziu în 48 de ore de la data producerii evenimentului, în cazul vătămării culturilor agricole, la primăria pe raza teritorială unde s-au produs fenomenele, conform modelului prezentat în anexa 1 la Ordinul nr. 419/2002, cu respectarea metodologiei de lucru reglementată de Legea nr. 381/2002.
Prevederile legale impun producătorului agricol, care solicită acordarea de despăgubiri, să facă dovada că terenul nu a fost amenajat pentru irigat ori că nu există posibilitatea amenajării unui sistem de irigare, prin racordarea producătorului agricol la sistemul de irigare preexistent.
Instanţa a reţinut că la dosar sunt depuse procesul-verbal de constatare întocmite de Comisia de constatare şi evaluarea pagubelor din 29 mai 2009 şi din 27 august 2009 din care rezultă că reclamanta a formulat Înştiinţarea din 25 mai 2009 cu privire la calamitarea parţială a culturilor sale de 125 ha orz şi 125 ha grâu, însă nu a fost depusă la dosar, astfel încât instanţa nu a putut verifica dacă ea cuprinde data producerii evenimentului, elemente necesare pentru a determina dacă s-au respectat termenele.
În 29 mai 2009 se constată pagubele preliminare parţiale la aceste culturi, iar în 17 august 2009 sunt stabilite pagubele finale la recoltare.
Din actele de constatare menţionate rezultă că aceste culturi erau asigurate şi au fost efectuate lucrările conform tehnologiilor, nefiind identificate boli şi dăunători.
Instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că terenurile nu au fost amenajate pentru irigat.
Legea nu cere dovada că terenul nu a fost irigat, ci dovada că terenul nu este amenajat pentru irigaţii ori că nu există posibilitatea amenajării la irigat, prin racordarea producătorului agricol la sistemul de irigare preexistent, însă instanţa a constatat că o asemenea dovadă nu a fost făcută.
În concluzie se apreciază că reclamanta nu a justificat îndeplinirea tuturor condiţiilor Legii nr. 381/2002 pentru a solicita pârâţilor îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 13 şi 14 din lege (pentru Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) şi de emitere a unei hotărâri de guvern (pentru Guvernul României), astfel că acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva Sentinţei nr. 143/F/CA din 18 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.C. S.E.L. S.R.L. Blaj, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată.
Reclamanta a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, reţinându-se eronat că recurenta nu a făcut dovada că terenurile calamitate nu au fost amenajate pentru irigat. Or, problema amenajării terenurilor în litigiu pentru irigaţii şi a tuturor terenurilor calamitate din judeţul Alba cuprinse în documentaţia întocmită de către Direcţia Agricolă a judeţului Alba este inutil a se mai analiza întrucât este îndeobşte cunoscut, ca fapt notoriu, că în judeţul Alba nu există nici un teren amenajat pentru irigaţii. Pe de altă parte, procedura de constatare a pagubelor produse de calamităţi naturale este bine reglementată şi etapizată, astfel că dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, Direcţia Agricolă judeţeană nu se implică în procedura de constatare şi evaluare a pagubelor. Din moment ce Direcţia Agricolă a judeţului Alba a întocmit procesul-verbal tip de constatare şi evaluare a pagubelor ca urmare a calamităţii naturale, atât ca urmare a cererii exprese a reclamantei cât şi ca urmare a cererii celorlalţi agenţi economici din sectorul agricol al judeţului Alba, înseamnă că toate prevederile legale au fost îndeplinite. O dovadă în plus în acest sens o constituie faptul că Ministerul Agriculturii a centralizat pe ţară efectul calamităţii naturale în litigiu şi a propus Guvernului României să emită hotărâre de guvern pentru acordarea despăgubirilor. De aceea, nu se poate concepe că Ministerul Agriculturii nu a verificat riguros îndeplinirea tuturor condiţiilor legale impuse de lege pentru a opera antrenarea răspunderii statului pentru acoperirea despăgubirilor. Dar, dacă instanţa de fond avea îndoieli asupra împrejurării că terenul în litigiu ar fi fost amenajat pentru irigaţii, în virtutea rolului activ şi al bunului simţ ar fi putut să impună părţilor clarificarea acestei chestiuni. Însă instanţa de fond nu a cerut o atare clarificare, iar recurenta nu avea de unde să bănuiască că există îndoială cu privire la acest aspect.
Recursul este nefondat.
Legea nr. 381/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 419 din 17 septembrie 2002, au reglementat modalitatea de constituire a sumei destinate despăgubirii producătorilor agricoli, de constatare şi evaluare a pagubelor produse de calamităţile naturale şi modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum şi termenele în care se vor desfăşura toate aceste proceduri.
Potrivit Legii nr. 381/2002 sunt considerate calamităţi naturale pierderile cantitative şi calitative de recolte, mortalitatea şi/sau sacrificarea de necesitate a animalelor, produse printr-o manifestare distructivă a unor fenomene naturale şi a bolilor, pe areale extinse. Printre fenomenele naturale care generează calamităţi naturale în agricultură este şi seceta excesivă, persistentă în timp, care afectează culturile neirigate.
Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţile naturale se realizează conform procedurilor prevăzute în Cap. III din Lege, respectiv din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 419/2002 al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale. Astfel, în prealabil, producătorul agricol afectat are obligaţia să declare şi să înregistreze culturile agricole, contractele de concesionare şi arendare în registrele agricole deschise la nivel de comună, oraş sau sector, să întreţină culturile agricole potrivit tehnologiilor şi să ia măsuri pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători. Pentru stabilirea nivelului cheltuielilor efectuate la culturile agricole şi plantaţiile care au fost afectate, producătorul agricol trebuie să facă dovada efectuării acestor lucrări, iar documentele care atestă efectuarea acestor cheltuieli ce se înscriu în devizul-cadru al culturii sunt puse la dispoziţia comisiei de constatare a pagubelor şi vor face parte din dosarul de despăgubire. În continuare, urmând procedura legală, producătorul agricol afectat de calamităţi naturale trebuie să depună o înştiinţare la primăria pe raza teritorială unde s-au produs fenomenele naturale, cel mai târziu în 48 de ore de la data producerii evenimentului; comisiile special constituite pentru constatarea pagubelor vor transmite, în 5 zile, documentele constatatoare direcţiilor generale pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, care în urma preluării, verificării şi centralizării actelor de constatare pentru stabilirea sumelor necesare acordării despăgubirilor, în termen de 3 zile de la data centralizării documentelor, vor transmite o informare detaliată la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu atribuţii şi competenţe în domeniu, are obligaţia de a întocmi proiectul de hotărâre pentru declararea stării de calamitate naturală şi de a-l supune spre aprobare Guvernului. Proiectul de hotărâre urmează a parcurge etapele prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, şi de Regulamentul aprobat prin HG nr. 561/2009.
Se impune precizarea că potrivit art. 2 din Legea nr. 381/2002, fenomenele naturale distructive nominalizate trebuie să se producă pe areale extinse, pentru a se promova o hotărâre de guvern prin care să se declare starea de calamitate. Elaborarea, de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a proiectelor de hotărâri pentru declararea stării de calamitate în agricultură se realizează în baza informaţiilor primite de la Administraţia Naţională de Meteorologie privind aria de răspândire şi intensitatea fenomenelor naturale care au provocat calamitatea culturilor şi a informaţiilor primite de la direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, din care trebuie să rezulte concludenţa manifestării fenomenului de secetă cu referire la zonele geografice şi culturile agricole în discuţie. Totodată, pentru a putea pretinde recunoaşterea stării de calamitate şi, respectiv, dreptul la despăgubiri, nu este suficientă simpla susţinere că s-a manifestat fenomenul de secetă ci partea reclamantă trebuie să facă şi dovada faptului că terenul respectiv nu a fost amenajat pentru irigaţii sau cel puţin dovada faptului că nu există posibilitatea amenajării la irigat, prin racordarea producătorului agricol la sistemul de irigare preexistent.
Instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, cu motivarea că reclamanta nu a justificat îndeplinirea tuturor condiţiilor Legii nr. 381/2002 pentru a solicita pârâţilor îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 13 şi art. 14 din Lege (pentru Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) şi de emitere a unei hotărâri de guvern (pentru Guvernul României), reţinându-se, printre altele, şi că reclamanta nu a făcut dovada că terenurile nu au fost amenajate pentru irigat. Această ultimă constatare a primei instanţe urmează a fi înlăturată, recurenta reclamanta făcând dovada, cu înscrisurile depuse în recurs (Adresa din 30 septembrie 2010 a Direcţiei pentru Agricultură Alba – Serviciul Inspecţii, Implementare Politici şi Statistici Agricole şi Adresa din 8 octombrie 2010 a Primăriei comunei Cetatea de Baltă, judeţul Alba), că terenul pentru care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri nu a fost amenajat pentru irigaţii şi nici nu există posibilităţi pentru irigaţii în sensul Legii nr. 381/2002).
Se constată însă, din actele şi lucrările dosarului, că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în întregime, în mod cumulativ, a tuturor celorlalte condiţii pentru acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, prevăzute de art. 1, art. 2, art. 19, art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 381/2002, precum şi de art. 7, art. 8, art. 10 şi art. 12 din Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, limitându-se numai a depune la dosarul cauzei copia proceselor-verbale de constatare şi evaluare a pretinselor pagube la culturile agricole. Reclamanta nu a făcut, printre altele, dovada calificării, potrivit legii, ca "areal extins", a zonei geografice în care s-au situat terenurile agricole pentru care s-au solicitat despăgubiri, dovada declarării şi înregistrării culturilor agricole, a contractelor de concesionare şi de arendare în registrele agricole deschise la nivel de comună, dovada efectuării şi a nivelului cheltuielilor suportate la culturile agricole care au fost afectate, şi nici dovada înştiinţării la primăria pe raza teritorială unde s-au produs fenomenele naturale, cel mai târziu în 48 de ore de la data producerii evenimentului.
În aceste condiţii, constatându-se că în mod corect instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, şi că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta S.C. S.E.L. S.R.L. Blaj împotriva Sentinţei nr. 143/F/CA din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de S.C. S.E.L. S.R.L. Blaj împotriva Sentinţei nr. 143/F/CA din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1742/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1748/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
