ICCJ. Decizia nr. 1742/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1742/2011
Dosar nr.414/32/2010
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 160 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău a fost respinsă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 10.3 din HG nr. 250/2007, invocată în cauza privind acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta F.R. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Moineşti - prin Primar şi Guvernul României, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 6156/110/2009, reclamanta F.R. a contestat Dispoziţia nr. 1033/2009 emisă de Primarul Municipiului Moineşti prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 3.875 mp.
Prin Încheierea din 7 iunie 2010, instanţa a invocat din oficiu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 10.3 din HG nr. 250/2007, constatând că soluţionarea cauzei depinde de legalitatea sau nelegalitatea acestui act al Guvernului, sesizând astfel Curtea de Apel Bacău prin Adresa înregistrată.
În cauză au fost solicitate relaţii cu privire la apartenenţa terenurilor care fac obiectul deciziei contestate.
Analizând excepţia de nelegalitate invocată, instanţa sesizată a reţinut că prin invocarea din oficiu a excepţiei de nelegalitate, Tribunalul Bacău nu a arătat care ar fi dispoziţiile legale în raport de care HG nr. 250/2007 ar fi nelegale.
Prin concluzii reclamanta a apreciat că sintagma şi „altele" inserată la pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 este contrară prevederilor art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 şi art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Analizând legalitatea pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 instanţa a apreciat că nu se relevă motive de nelegalitate. Norma criticată a fost adoptată în aplicarea art. 51 din Legea nr. 10/2001 şi în temeiul art. 108 din Constituţie, având următorul conţinut:
„În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicţia instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea ...".
Sintagma „şi altele" nu este nelegală în raport de dispoziţiile Legii nr. 84/1995 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul definind noţiunea de amenajări de utilitate publică aşa încât formularea „şi altele" nu poate avea în vedere decât bunurile afectate unei utilităţi publice.
Din înscrisurile depuse rezultă că terenul care a făcut obiectul cererii de restituire a făcut parte din domeniul public al municipiului, fiind astfel atestat prin HG nr. 1347/2001 pe acest teren aflându-se creşa şi căminul cu program prelungit.
Este adevărat că potrivit Legii nr. 84/1995 – art. 166 alin. (46), bunurile şi clădirile preluate abuziv fac parte din domeniul privat al statului, însă această prevedere nu atrage nelegalitatea pct. 10.3 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, fiind o chestiune ce poate viza nelegalitatea HG nr. 1347/2001 de atestare a respectivelor bunuri în domeniul public.
Cum în discuţie nu a fost însă legalitatea acestui act normativ, şi cum de altfel, faţă de data emiterii HG nr. 1347/2001 şi având în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care a statuat că actele emise anterior Legii nr. 554/2004 nu pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate fără a implica încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice), instanţa sesizată cu fondul pricinii urmează să analizeze legalitatea HG nr. 1347/2001 prin care terenul în discuţie a fost atestat ca făcând parte din domeniul public.
În ipoteza în care autorităţile uzând de sintagma „şi altele" cuprind în sfera terenurilor de utilitate publică alte terenuri decât cele ce se circumscriu celor enumerate la pct. 10.3, se pune în discuţie interpretarea acestei noţiuni şi nicidecum legalitatea normei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs F.R.
În esenţă, prin cererea de recurs s-a arătat că practic nu s-a soluţionat excepţia invocată de Tribunalul Bacău din oficiu, că motivarea instanţei de fond se face în mod greşit referire la HG nr. 1347/2001 deoarece în anexa 7 la această hotărâre de guvern, aşa cum a fost modificată prin HG nr. 1538 din 1 noiembrie 2006, nu se regăseşte terenul în litigiul şi că din moment ce există prevederile art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 se impune extinderea enumerării de la pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 a terenurilor de utilitate publică în sensul acestor prevederi, iar nu punerea în discuţie a sintagmei „şi altele". Toate acestea demonstrează, în opinia recurentei, nelegalitatea normei legale în discuţie.
Intimatul Guvernul României a răspunsprin întâmpinare motivelor de recurs invocate de recurentă, apreciind că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, cu atât mai mult cu cât Tribunalul Bacău care a sesizat instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bacău nu a menţionat şi care sunt textele de lege prin raportare la care dispoziţiile HG nr. 250/2007 ar fi nelegale.
În susţinerea apărărilor sale, intimatul a depus la dosar Nota de fundamentare care a stat la baza actului administrativ contestat, Avizul Consiliului Economic şi Social şi Avizul Consiliului Legislativ.
Examinând cauza prin prisma art. 3041 C. proc. civ., având în vedere obiectul litigiului care priveşte verificarea legalităţii conform procedurii instituite de art. 4 (1) din Legea nr. 554/2004, probatoriul administrat de Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Considerentele sentinţei aflate în control judiciar demonstrează că abordarea şi concluzia primei instanţe sunt corecte, remarcându-se că în lipsa indicării de către instanţa care a invocat din oficiu excepţia de nelegalitate, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a dispoziţiilor legale în raport de care să se cerceteze legalitatea pct. 10.3 din HG nr. 250/2007 (pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deşi instanţa de contencios administrativ este obligatoriu a fi sesizată prin încheiere motivată în conformitate cu art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ, a fost necesar a se apela la dispoziţiile art. 166 (46) din Legea nr. 84/1995 a învăţământului, republicată şi art. 16 (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, indicate de reclamanta F.R. În „concluziile scrise finale" reclamanta arată că pct. 10.3 din Normele metodologice contravin prevederilor legale mai sus-menţionate, făcând referire concretă la sintagma „şi altele" cuprinsă în textul verificat pe calea art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ, al cărui conţinut a fost reprodus în expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei recurate.
Analizându-se norma criticată din perspectiva Legii nr. 10/2001 [art. 16 alin. (1) şi (2)] şi a Legii nr. 84/1995 s-a constatat în mod corect că legiuitorul a definit noţiunea de amenajări de utilitate publică aşa încât formularea „şi altele" nu se poate referi decât la bunurile afectate unei utilităţi publice.
Mai mult, actele depuse de intimat dovedesc că proiectul actului administrativ în discuţie a fost avizat favorabil atât de Consiliul Economic şi Social cât şi de Consiliul Legislativ.
Trimiterile făcute la HG nr. 1437/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău nu reprezintă argumente pentru sublinierea că norma contestată este legală, ci aşa cum se poate lesne observa din considerentele sentinţei reprezintă doar un punct de vedere al judecătorului care consideră că toate chestiunile legate de art. 166 (46) din Legea nr. 84/1995 pot viza fondul pricinii şi eventual verificarea legalităţii hotărârii de guvern menţionate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 (1) C. proc. civ. şi art. 4 (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de F.R. împotriva Sentinţei nr. 160 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 1728/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1747/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
