ICCJ. Decizia nr. 1788/2011. Contencios

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

Prin sentința nr. 284/F/CA din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Guvernul României, a anulat Ordinului nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de conducătorul primei pârâte, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de conducere de director executiv adjunct la Agenția Județeană de Prestații Sociale Sibiu, și a obligat pârâții la plata către reclamant a drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății, pentru perioada 22 mai 2009 - 09 decembrie 2009, precum și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale. Prin aceeași sentință, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a respins, ca atare, acțiunea formulată de reclamant împotriva acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a ocupat funcția publică de conducere de director executiv adjunct la Agenția Județeană de Prestații Sociale Sibiu, din care a fost eliberat prin Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale de Prestații Sociale, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Prin Ordinul nr. 86 din 21 mai 2009, emis de aceeași autoritate, în perioada de preaviz și în temeiul aceleiași ordonanțe, a fost modificat raportul de serviciu al reclamantului, prin mutarea definitivă a acestuia pe funcție publică de execuție în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția a Copilului Sibiu.

Reclamantul a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin Decizia nr. 1257/2009 emisă de Curtea Constituțională s-a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 sunt neconstituționale iar prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III,art. IV,art. V,art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale, astfel că urmează a se constata că actul normativ respectiv nu își mai produce efectele.

Instanța de fond a reținut că nu pot fi primite susținerile pârâtului Guvernul României privind inadmisibilitatea acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, justificat de faptul că prezenta acțiune trebuie soluționată după procedura specială reglementată de Legea nr. 188/1999 și nu după cea prevăzută de legea contenciosului administrativ, respectiv art. 9 alin. (4) și (5), întrucât O.U.G. nr. 37/2009 nu a fost declarată neconstituțională ci legea de aprobare a ei iar, odată cu aprobarea prin lege, ordonanța devine la rândul său parte componentă a legii, astfel că nu mai poate face obiectul procedurii reglementate de art. 9.

Cu privire la prima chestiune, arată prima instanță, situația premisă avută în vedere este eronată întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde norme specifice de soluționare a acțiunii în contencios privind drepturile funcționarilor publici, dispozițiile art. 106 din actul suscitat nefăcând decât să confirme această alegație, sens în care dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente.

Referitor la cea de-a doua chestiune, se arată în considerentele sentinței atacate, trebuie avut în vedere faptul că, la momentul sesizării instanței - 26 mai 2009 - O.U.G. nr. 37/2009 era în vigoare, actul administrativ vătămător, respectiv Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009, a fost emis în aplicarea în concret a acestei ordonanțe iar cerințele formale ale art. 9 alin. (1) din Legea 554/2004 erau pe deplin întrunite.

Pe de altă parte, apreciază instanța de fond, este adevărat că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 Curtea Constituțională reține că, după aprobarea ordonanței de urgență de către Parlament, controlul de constituționalitate se exercită față de legea de aprobare, al cărei conținut este chiar ordonanța guvernamentală; altfel spus, legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanța de urgență aprobată, iar, prin aprobare, ordonanța de urgență încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct; aprobarea dă naștere, însă, unui act normativ nou, care a absorbit și ordonanța de urgență. Ca atare, consideră prima instanță, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare, dispozițiile ordonanței de urgență pot fi supuse controlului de constituționalitate în condițiile art. 146 lit. a) din Legea fundamentală.

Totodată, se arată în considerentele sentinței atacate, aceste aspecte nu pot fi interpretate în maniera dorită de Guvern, pe de o parte, pentru că legea de aprobare a ordonanței nu poate retroactiva, deci nu poate avea efecte asupra actului administrativ vătămător, iar pe de altă parte, evenimentele ulterioare sesizării instanței survenite în plan legislativ (aprobarea ordonanței prin lege) nu pot conduce la paralizarea acțiunii (pentru faptul ca cerințele art. 9 nu mai sunt întrunite atâta timp cât nu mai există ordonanța) în condițiile în care, inițial, aceasta corespundea întrutotul formalismului procedural stabilit de art. 9 din Legea nr. 554/2004 iar aceste modificări nu-i pot fi imputate reclamantului.

O interpretare contrară ar fi în contradicție și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât dreptul de acces la justiție ar putea fi paralizat prin intervenția unei alte puteri, după ce instanța a fost deja legal sesizată. Având în vedere cerințele formale diferite între acțiunea în anularea actului administrativ reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 și cele ale acțiunii speciale întemeiate pe dispozițiile art. 9 din același act normativ, respingerea acesteia din urmă ca efect al survenirii unui eveniment ulterior sesizării instanței, în plan legislativ, ar face imposibilă o nouă sesizare a instanței de contencios administrativ pentru susținerea unei acțiuni în anulare în condițiile în care dispozițiile art. 7 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 nu mai pot fi respectate.

De altfel, reține instanța de fond, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia nr. 2794/04 din 06 iunie 2006 pronunțată în cauza Clinique du Chateau de la Maie vs. Franța, art.6 nu se consideră încălcat în măsura în care validarea legislativă ulterioară nu a intervenit în cursul unui proces. per a contrario, intervenția legislativă ulterioară promovării unui proces asupra actului atacat reprezintă o atingere adusă dreptului reglementat de art. 6.

Conchide prima instanță cu privire la acest aspect că aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 prin lege, ulterior sesizării instanței de contencios administrativ în condițiile art. 9 din Legea 554/2004, nu poate avea ca efect respingerea acțiunii ca devenită inadmisibilă, atâta timp cât conținutul ordonanței a fost preluat integral de lege iar dispozițiile acesteia au fost declarate ca fiind neconstituționale, neexistând nici o justificare obiectivă care să împiedece instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Or, așa cum s-a arătat în Decizia nr. 414/2010 emisă de Curtea Constituțională, "lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență etc.)", astfel încât, în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, se impune anularea ordinului contestat, emis în aplicarea în concret a unui act normativ lipsit de temei constituțional.

Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată, atâta timp cât revocarea sa din funcție s-a realizat în mod nelegal; perioada pentru care se justifică acordarea acestor drepturi este demarcată ca moment inițial de data punerii în executare a ordinului atacat (25 mai 2009) în timp ce momentul final îl constituie data până la care ar fi avut dreptul la această remunerație, respectiv până la reintegrarea sa pe funcție.

Având în vedere, însă, că reclamantul a renunțat la acest petit, instanța de judecată a luat în considerare data de 09 decembrie 2009, ca manifestare a principiului disponibilității.

Referitor la conținutul drepturilor pecuniare, instanța a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, reclamantul are dreptul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.

Instanța de fond a apreciat ca nerelevantă susținerea pârâtei conform căreia reclamantul a solicitat transferul său pe o funcție de execuție, întrucât această solicitare este ulterioară eliberării lui forțate din funcția de conducere și determinată de aceasta; condiționarea cuantumului despăgubirilor de modalitatea de obținere a veniturilor ulterior producerii efectelor de către actul atacat (respectiv dacă reclamantul ocupă o altă funcție sau desfășoară o altă activitate remunerată) nu poate fi primită, întrucât între aceasta și faptul generator nu există legătură de cauzalitate.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, aceste aspecte, alături de culpa autorității privitoare la imposibilitatea realizării, în perioada 22 mai 2009 - 09 decembrie 2009, a atribuțiilor manageriale specifice funcției de director executiv adjunct, precum și în raport cu principiul reparării integrale a prejudiciului, permit să se concluzioneze că cererea privind acordarea drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății este întemeiată.

Referitor la cererea privind acordarea daunelor morale, prima instanță a apreciat că este, de asemenea, întemeiată față de dispozițiile art. 9 alin. (5) raportat la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și față de împrejurarea că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a schimbării intempestive din funcția pe care o exercita cu profesionalism (dovadă fiind calificativele obținute cu ocazia evaluării, vizibilitatea sa reflectată în presa locală - f.67, 69-74, respectiv contribuția personală adusă la dezvoltarea sistemului de asistență socială la nivelul județului Sibiu - f.75, 76).

Reține instanța de fond că justificarea emiterii actului administrativ individual prin invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009 nu este suficientă pentru a împiedica acordarea acestor daune, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cuprinsul Deciziei nr. 68/2007 adoptată de Curtea Constituțională, actul sursă nu avea legitimitate constituțională; or, acest aspect este apt să conducă la concluzia că emitentul, Guvernul României, este culpabil de încălcarea dispozițiilor legii fundamentale, culpă care se extinde și asupra actelor administrative prin care este aplicată în concret ordonanța respectivă.

în consecință, apreciază prima instanță, simpla anulare a actului emis nu asigură o reparare a prejudiciului de imagine, sens în care se impune ca pârâții să fie obligați la plata sumei de 5.000 lei în favoarea reclamantului, cu titlul de daune morale.

în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale, instanța de fond a reținut că aceasta nu există în condițiile în care, față de dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ordinul atacat este emis de președintele Agenției Naționale de Prestații Sociale iar ordonanța a cărei neconstituționalitate s-a invocat a fost emisă de Guvernul României.

împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum și pârâții Agenția Națională de Prestații Sociale și Guvernul României.

I. In motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea instanței de fond exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, reiterând argumentele invocate în cererea de chemare în judecată, referitoare, în principal, la contribuția sa la dezvoltarea sistemului de asistență socială la nivelul județului Sibiu, la prestigiul astfel câștigat, precum și la profesionalismul de care a dat dovadă în exercitarea funcției.

II. Agenția Națională de Prestații Sociale a formulat critici de nelegalitate a hotărârii recurate, reiterând argumentele invocate ca apărări în fața primei instanțe, care pot fi sintetizate după cum urmează:

Prin Ordinul contestat au fost executate dispozițiile imperative prevăzute de O.U.G. nr. 37/2009.

Acțiunea dedusă judecății este lipsită de obiect, deoarece recurentul-reclamant însuși și-a dat acordul pentru transferul în funcția publică de execuție vacantă în care a fost numit prin Ordinul nr. 86 din 21 mai 2009.

în mod greșit a dispus prima instanță acordarea către reclamant a drepturilor salariale în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății, pentru perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2009, precum și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, care nu au fost dovedite în cauză.

III. în motivarea recursului său, Guvernul României arată, în esență, că față de împrejurarea că nu este emitentul actului a cărui anulare a fost dispusă prin hotărârea atacată, în mod greșit instanța de fond a considerat că are calitate procesuală pasivă în cauză și a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor stabilite.

Recurentul critică sentința atacată și sub aspectul fondului acesteia, arătând că este nelegală în raport cu dispozițiile art. 147 alin. (2) și art. 115 alin. (8) din Constituție și art. 106 din Legea nr. 188/1999 și având în vedere numirea recurentului-reclamant, cu acordul său, într-o altă funcție; totodată, recurentul-pârât arată că, în cauză, nu au fost dovedite daunele morale stabilite de instanță în favoarea reclamantului.

De asemenea, recurentul reiterează excepțiile netimbrării, inadmisibilității și lipsei de obiect a acțiunii.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

I. Dacă în cazul daunelor materiale stabilirea cuantumului acestora se poate face cât mai exact, pe baza administrării unor probe convingătoare, prin folosirea, de regulă, a unor calcule matematice, cât mai exacte, daunele morale se acordă după aprecierea judecătorului, în funcție de circumstanțele concrete ale speței.

Aprecierea despăgubirilor destinate să compenseze prejudiciile morale nu are la bază criterii exacte, presupunând o doză de subiectivism, de apreciere, atât ca urmare a incompatibilității între caracterul moral al daunelor și cel patrimonial al despăgubirilor, dar mai ales ca urmare a evaluării pe care o realizează magistratul, care trebuie să asigure păstrarea unui just echilibru între dreptul instituției emitente a unui act administrativ nelegal, de a nu suporta o sancțiune disproporționat de mare, în raport cu conduita sa culpabilă, și interesul general, de a asigura respectarea legii și de a preveni asemenea încălcări în viitor, fără a fi încurajați cei vătămați de conduita abuzivă a autorităților să promoveze acțiuni de despăgubiri, în scopul obținerii nejustificate a unor venituri.

In raport de aceste principii și ținând cont de împrejurarea că recurentului-reclamant i s-a acordat, deja, o satisfacție echitabilă, prin anularea actului contestat, înalta Curte apreciază că este rezonabilă acordarea unor daune morale de 5.000 lei.

De altfel și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că anularea unui act considerat nelegal poate reprezenta, prin ea însăși, o reparare adecvată a prejudiciului moral încercat de destinatarul acestuia - Hotărârea din 17 decembrie 2009 pronunțată în cauza C -197/RX II, Mc/Agenția Europeană pentru Medicamente - EMEA sau, dimpotrivă, emiterea actului solicitat de către reclamant poate constitui o reparație echitabilă suficientă a prejudiciului moral suferit de acesta - cauza Mazăre contra României.

II. Prin Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Agenției Naționale de Prestații Sociale i s-a acordat recurentului-reclamant un preaviz de 30 de zile, la expirarea căruia a fost eliberat din funcția de director executiv adjunct la Agenția Județeană de Prestații Sociale Sibiu.

Temeiul juridic al actului administrativ susmenționat îl constituie, în principal, așa cum rezultă în mod explicit din chiar preambulul său, prevederile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale și dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății, raportat la motivele de recurs și la criticile aduse sentinței atacate, se impune prezentarea următoarelor considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Astfel, controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

Cu privire la acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege.

De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

In considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv "actul administrativ" de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

în plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

In speța de față, recurentul-reclamant a solicitat anularea actului administrativ de eliberare din funcția de conducere, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Pe de altă parte, înalta Curte reține că eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

înalta Curte reține, de asemenea, că atât O.U.G. nr. 37/2009 cât și legea de aprobare a acestei ordonanțe au fost declarate neconstituționale, prin decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece analiza de neconstituționalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât și însăși ordonanța de urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat ordonanța de urgență, corpul legii fiind reprezentat chiar de dispozițiile ordonanței.

Pe cale de consecință, actele și măsurile adoptate în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, drept urmare, în mod corect au fost anulate de instanța de fond.

Instanța de recurs apreciază, de asemenea, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și sub aspectul obligării pârâților la plata către reclamant a drepturilor salariale în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății, pentru perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2009, și a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluții constituindu-l prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulteriore, art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corect invocate și de instanța de fond.

In ce privește acordarea daunelor morale, Curtea reține că între emiterea nelegală a actului administrativ anulat, care a afectat dreptul recurentului-reclamant la stabilitatea în funcția publică legal ocupată, conform dispozițiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, și prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a ordinului de eliberare din funcție, există o evidentă legătură de cauzalitate, astfel că este legitimă solicitarea sa de a fi obligate autoritățile pârâte la plata daunelor morale, în calitate de emitent al actului administrativ de eliberare din funcție și, respectiv, al actului normativ ce a constituit temeiul juridic al acestuia, declarat neconstituțional.

Eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă, deci, un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire, prin autoritățile sale, reprezentate în speță de recurenții-pârâți, este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

III. In mod corect instanța de fond a pronunțat hotărârea în contradictoriu și cu Guvernul României, întrucât, deși acesta nu este emitentul actului a cărui anulare a fost dispusă, el are, totuși, calitate procesuală pasivă, raportat la cererea de chemare în judecată considerată în ansamblul său, care este întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, și al cărei obiect complex conține și capătul de cerere referitor la O.U.G. nr. 37/2009, al cărei autor este recurentul-pârât și a cărei neconstituționalitate a fost constatată, determinând, așa cum s-a arătat la punctele precedente, nelegalitatea actului administrativ de eliberare din funcție a recurentului-reclamant și vătămarea acestuia.

Curtea reține, de asemenea, că nu este întemeiată susținerea potrivit căreia acțiunea ar fi trebuit timbrată, întrucât aceasta face parte din categoria celor care sunt scutite de taxe judiciare de timbru, prevăzute de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997.

In ceea ce privește acordul recurentului-reclamant de a fi trecut într-o altă funcție publică, Curtea apreciază că acesta a fost impus de desființarea funcției publice de conducere din care a fost eliberat în baza O.U.G. nr. 37/2009, adică a unui act normativ adoptat cu nesocotirea normelor constituționale, context în care acceptul este lipsit de relevanță.

întrucât au fost expuse la punctele precedente, nu vor mai fi reluate aici considerentele referitoare la criticile privind nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate pe fondul cauzei, inclusiv cele referitoare la acordarea daunelor materiale și morale, precum și la obiectul și admisibilitatea acțiunii.

Pentru considerentele arătate, recursurile au fost respinse, ca nefondate, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

← ICCJ. Decizia nr. 1822/2011. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 1802/2011. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1788/2011. Contencios