ICCJ. Decizia nr. 1819/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1819/2011
Dosar nr. 10700/1/2010
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 116 din 15 ianuarie 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.C. împotriva sentinţei nr. l926 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. i) prima teză din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, nu se poate reţine că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor acestuia reprezintă, automat, un refuz nejustificat, căci caracterul nejustificat trebuie raportat întotdeauna la dispoziţia legală aplicabilă cu care refuzul trebuie să fie în contradicţie.
Or, se arată în Decizia contestată, în cauza dedusă judecăţii se reclamă faptul că firma SC C. SRL Craiova a montat repartitoare de căldură la caloriferele din apartamentul indicat de reclamant, iar urmare a montării acestora s-au constatat nereguli de funcţionare, căci reclamantul a plătit mult mai scump căldura şi nu a beneficiat de aceasta, arătând şi faptul că nu a fost indicat modul de calcul al agentului termic pentru a putea verifica aceste calcule. înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a solicitat pârâtului să îl sprijine în remedierea acestor deficienţe şi nereguli constatate în funcţionarea repartitoarelor, precum şi în verificarea modului de calcul al serviciilor prestate de firma arătată.
Reţine instanţa de recurs că prin adresa nr. 15104 din 18 decembrie 2007 autoritatea pârâtă a răspuns la petiţia reclamantului detaliind istoricul reclamaţiilor făcute de acesta şi al adreselor prin care s-au transmis răspunsurile la aceste petiţii şi ulterior, prin adresa nr. 1413 din 19 februarie 2008, a comunicat reclamantului că pentru nemulţumirea cu privire la modul de calcul al consumului de energie termică se poate adresa instanţei.
Instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii şi nu poate fi acceptată critica recurentului cu privire la faptul că nu au fost analizate contractele de prestări servicii depuse la dosar, întrucât instanţa de fond a dat dovadă de rol activ şi a analizat înscrisurile depuse la dosar, căci numai în urma analizării acestora şi-a putut forma convingerea fermă şi a soluţionat cauza, cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, nu poate fi primită nici critica cu privire la tergiversarea judecării cauzei, întrucât cauza a suferit mai multe amânări datorită unor incidente procedurale, situaţii care au impus acele amânări tocmai pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
Instanţa de recurs a constatat că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (cauza F. împotriva Franţei şi cauza H. împotriva Republicii Cehe).
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare D.C., invocând dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatorul arată că Înalta Curte a respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1926 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fără a-l judeca în fond, întrucât, dispoziţiile art. 2 lit. 1) din Legea nr. 554/2004 au fost interpretate greşit cu neobservarea alin. (2) al aceluiaşi text normativ care asimilează actelor administrative unilaterale, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere şi de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Contestatorul arată că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, deoarece a soluţionat recursul fără a examina efectiv problemele esenţiale care au fost supuse examinării, confirmând soluţia dată de curtea de apel, neobservând motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea căii de atac, contestatorul expune situaţia de fapt, procedurile desfăşurate în primul ciclu procesual şi în recurs şi motivele de recurs, cu indicarea prevederilor art. 36 alin. (2) şi art. 7 şi 8 din Codul deontologic al magistraţilor şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului pentru aflarea adevărului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar şi înregistrată la 17 februarie 2011, intimata A.N.P.C. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare prin care sunt reluate capetele de cerere expuse în cererea introductivă, fără a justifica din punct de vedere juridic legalitatea solicitărilor sale.
Contestaţia în anulare este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută deoarece instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentului şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Aspectele invocate de contestator privind încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004, vizează greşeli de judecată şi nu greşeli materiale în sensul textului de lege menţionat.
Înalta Curte reţine că aspectele invocate de către contestator atât cele ce vizează necercetarea fondului cât şi greşelile materiale nu pot fi reţinute, întrucât sunt critici de nelegalitate care nu se încadrează în situaţiile prevăzute de lege sau privesc aspecte de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond şi recurs, respectiv temeinicia soluţiei atacată cu această cale de atac de retractare.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea recursului, respectiv recurs la recurs.
În acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. In lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al C.E.D.O. (M. c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 şi S.P. c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).
În consecinţă, Înalta Curte constată că este nefondată contestaţia în anulare, fiind respinsă în baza art. 320 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.C. împotriva deciziei nr. 116 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1796/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1893/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
