ICCJ. Decizia nr. 2209/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2209/2011
Dosar nr. 544/1/2011
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de M.G. împotriva sentinţei civile nr. 23/CA din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, şi a constatat, ca rămase fără obiect, excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurent prin cererea din 20 aprilie 2010.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 23 din 9 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, a admis contestaţia formulată de Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu intimaţii M.G., Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România şi Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, a anulat Hotărârea din 2006 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România şi a trimis cauza la Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, pentru judecarea fondului.
A reţinut Curtea de apel că, prin Hotărârea din 12 iulie 2006, Consiliul de Disciplină al camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a admis acţiunea disciplinară exercitată de Ministerul Justiţiei împotriva executorului judecătoresc M.G. pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 şi a aplicat executorului judecătoresc sancţiunea excluderii din profesie prevăzută de art. 46 lit. e) din Legea nr. 188/2000.
Prin Hotărârea din 6 octombrie 2006, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, a admis contestaţia formulată de M.G., a desfiinţat Hotărârea din 12 iulie 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a constatat ca fiind întemeiată excepţia de nelegalitate a compunerii completului de judecată la nivelul Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a trimis cauza la acelaşi consiliu în vederea rejudecării pricinii. Comisia Superioară de Disciplină a reţinut existenţa unei situaţii de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G. de a face parte din completul care pronunţat Hotărârea din 12 iulie 2006, întrucât fusese sancţionat prin Hotărârea din 24 mai 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Curtea de apel a constatat faptul că împotriva hotărârii de sancţionare, executorul judecătoresc C.G. a formulat contestaţie pe care a retras-o la data 18 iulie 2006, iar, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, hotărârea de sancţionare rămâne definitivă în momentul în care Comisia Superioară de Disciplină ia act de retragerea căii de atac. Astfel fiind, la momentul pronunţării Hotărârii din 12 iulie 2006, hotărârea de sancţionarea nu era definitivă, astfel că executorul judecătoresc C.G. nu se afla în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 51 din Statutul Uniunii Naţionale a executorilor Judecătoreşti din România.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că, în mod greşit, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti a constatat situaţia de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G. şi a desfiinţat pentru acest motiv Hotărârea din 12 iulie 2006, fără a se pronunţa asupra fondului.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel, M.G. a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut, în esenţă, că în mod greşit Curtea de apel a respins excepţia de necompetenţă a instanţei de contencios administrativ şi proba cu martori pe care a solicitat-o, susţinând, totodată, că instanţa a apreciat eronat că hotărârea de sancţionare a executorului judecătoresc C.G. nu era definitivă la data de 12 iulie 2006, când acesta a făcut parte din completul care a pronunţat Hotărârea.
Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a reţinut că recursul declarat de M.G. este inadmisibil, întrucât, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială se află sediul profesional”, astfel că sentinţa civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, este irevocabilă, motiv pentru care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., împotriva acestei hotărâri nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.
În acest context, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a constatat ca rămase fără obiect excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurentul M.G. prin cererea din data de 20 aprilie 2010.
Cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal M.G. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 317 pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs a pronunţat decizia atacată cu încălcarea legii.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare:
În esenţă, prin motivele contestaţiei în anulare, contestatorul M.G. susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, a pronunţat decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 cu încălcarea dispoziţiilor art. 317 pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ., conform cărora:
„Art. 317. - Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
(…)
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Art. 318. - Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare ”.
Se constată că, prin decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de M.G. împotriva sentinţei civile nr. 23 din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, conform cărora „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială se află sediul profesional”.
Conform dispoziţiilor de ordine publică în materie de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de apel, ca instanţe de contencios administrativ, în primă instanţă.
În cauză, însă, sentinţa civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a fost pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, astfel că respectiva hotărâre judecătorească este o hotărâre irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform cărora „Sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii ”. Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nu sunt supuse recursului hotărârile judecătoreşti pronunţate în recurs, cum este în cauză sentinţa civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte constată că M.G. nu a expus critici cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., invocate drept temei al contestaţiei în anulare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 şi de art. 318 C. proc. civ., astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., contestaţia în anulare formulată de M.G. va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.G. cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2204/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2211/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
