ICCJ. Decizia nr. 2251/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, a solicitat anularea Deciziei nr. 320 din 30 septembrie 2008, emisă pentru suma de 3.912.490 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și accesorii aferente.
în motivarea acțiunii, societatea reclamantă a susținut nelegalitatea Deciziei nr. 320 din 30 septembrie 2008, arătând că transferul de bunuri în patrimoniul Consiliului Județean Prahova nu constituie livrare de bunuri în sensul dispozițiilor art. 128 din Legea nr. 571/2003.
Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor București, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței.
Prin Sentința nr. 452 din 13 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.
în cauză, instanța a dispus admiterea și administrarea probei cu expertiză contabilă.
Prin Sentința nr. 114 din 6 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că Decizia de impunere nr. 247 din 16 iunie 2008 a fost emisă în baza Raportul de inspecție fiscală nr. 14242 din 11 iunie 2008, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 3.906.508 lei, compusă din 1.826.739 lei taxă pe valoarea adăugată și 2.079.769 lei, majorări de întârziere aferente.
Aceasta a contestat cele două acte administrativ-fiscale, iar A.N.A.F. prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma de 743.373 lei reprezentând T.V.A. de plată și ca nemotivată pentru suma de 3.163.135 lei reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.
Instanța de fond a apreciat că obligațiile suplimentare de plată stabilite în sarcina societății reclamante au fost dispuse în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 128 alin. (1) și (5) din C. fisc., având în vedere că transferul bunurilor din patrimoniul S.C. T.P. S.A. în proprietatea Consiliului Județean Prahova constituie livrare de bunuri ce trebuie impozitată, baza de impozitare fiind reprezentată de prețul de cost determinat la momentul livrării, potrivit art. 137 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Curtea, a înlăturat apărările reclamantei, care se regăsesc și în raportul de expertiză, apreciind că stabilirea bazei de impozitate privind TVA și plata acesteia nu este condiționată de exercitarea sau neexercitarea dreptului de deducere a aceleiași taxe la primirea bunurilor în patrimoniu sau de împrejurarea că respectivele materiale aveau mișcare lentă.
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs reclamanta SC T.P. SA.
în motivarea căii de atac se susține că instanța de fond în mod eronat a reținut că trecerea bunurilor din patrimoniul SC T.P. SA în patrimoniul C.J. Prahova constituie transfer de bunuri pentru care se calculează TVA conform art. 128 alin (1) și (5) din C. fisc.
Se arată că aplicabile în cauză erau prevederile C. fisc. de la data evenimentelor și nu de la data judecării contestației.
O altă critică adusă sentinței atacate este aceea potrivit căreia, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, conform cărora bunurile trecute în patrimoniul C.J. Prahova aveau mișcare lentă, fiind primite de SC T.P. SA la înființare de la SC T.P. SA București în anul 2002, pentru care nu a dedus TVA, astfel că potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, nu avea obligația de a plăti TVA aferentă bazei de calcul de 2.801.308 lei.
Deși nu se indică temeiul legal al recursului, instanța de recurs apreciază că toate criticile formulate pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă, atât cu ocazia plângerii administrative prealabile cât și la instanța de fond a solicitat anularea actelor administrative fiscale contestate, în sensul diminuării bazei de impozitare privind taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar de organele de inspecție fiscală, cu suma de 3.912.490 lei reprezentând contravaloarea stocurilor de materiale distribuite de societatea reclamantă către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, în anul 2004, și, implicit, exonerarea de la plata TVA aferent.
Ulterior, prin cererea de recurs, se solicită anularea în parte a actelor administrative fiscale contestate, în sensul de a fi exonerată reclamanta de plata sumei de 532.248,52 lei reprezentând TVA aferentă bazei de calcul de impozitare de 2.801.308 lei, contravaloare stocuri preluate de reclamantă de la SC T.P. SA București, pentru care nu a dedus TVA.
Problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei este aceea dacă valoarea bunurilor distribuite din patrimoniul societății reclamante, reprezentând stocuri de materiale, către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, intră în baza de impozitare a TVA.
Potrivit art. 128 alin. (1) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, de la momentul distribuirii bunurilor, "prin livrare de bunuri se înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acționează în numele acestuia".
Conform art. 128 alin. (5) din același act normativ, "orice distribuire de bunuri din activele societății comerciale către asociații sau acționarii săi, inclusiv o distribuire de bunuri legată de lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a societății, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată".
Din cuprinsul motivelor de recurs rezultă implicit că recurenta-reclamantă consimte că sunt aplicabile speței dispozițiile art. 128 alin. (1) și (5) C. fisc., de la momentul distribuirii, însă este în eroare cu privire la cuprinsul acestor dispoziții, care este cel menționat anterior.
Din cuprinsul acestor prevederi legale enunțate, rezultă că din punct de vedere al TVA distribuirea de bunuri din activele unei societăți comerciale, cum este și recurenta-reclamantă, către o altă persoană, în speță Consiliul Județean Prahova, constituie livrare de bunuri dacă are loc un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor respective de la un proprietar la altul.
în consecință, distribuirea de active sub forma stocurilor de materiale din patrimoniul reclamantei către acționarul unic, Consiliul Județean Prahova constituie din punct de vedere al TVA, livrare de bunuri efectuată cu plată ce trebuia impozitată la data distribuirii bunurilor din patrimoniul său.
Deci, societatea reclamantă trebuia să includă în baza de impozitare a TVA, în conformitate cu art. 137 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, atât valoarea mijloacelor circulante transferate cât și valoarea activelor circulante de natura stocurilor de materiale, prețul de cost fiind cel din momentul livrării, de altfel necontestat de recurenta-reclamantă.
Reclamanta, pentru baza de impozitare în care era inclusă și valoarea acestor stocuri, trebuia să colecteze TVA aferentă.
Nu prezintă relevanță faptul că suma de 2.801.308 lei reprezintă stocuri preluate de la SC T.P. SA București pentru care reclamanta nu a dedus TVA.
Pe de o parte, după momentul preluării stocurilor a luat fiind o nouă societate comercială cu patrimoniu propriu, astfel că operațiunile anterioare nu prezintă relevanță în cauză.
Mai mult, susținerile recurentei nu au suport legal, întrucât potrivit dispozițiilor legale expuse, stabilirea bazei de impozitare privind TVA nu este condiționată de exercitarea sau neexercitarea dreptului de deducere a TVA la primirea acestora sau de faptul că aceste materiale aveau mișcare lentă, prevederile legale menționate ca incidente în cauză nefăcând vreo distincție cu privire la aceste aspecte.
în consecință, față de cele expuse, soluția instanței de fond care a confirmat legalitatea și temeinicia actelor administrative fiscale contestate în limitele investirii, este corectă.
în altă ordine, susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a ținut seama de concluziile expertizei contabile judiciare sunt nefondate, întrucât atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente în cauză aparține instanței de judecată și nu expertului.
în concluzie, având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul formulat ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2244/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2243/2011. contencios → |
|---|
