ICCJ. Decizia nr. 2260/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Ș.E. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
- suspendarea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, publicată în M. Of. nr. 416 din 18 iunie 2009, privind acordarea unor drepturi bănești personalului bugetar câștigate în instanțele judecătorești, modificată prin O.U.G. nr. 18/2010, publicată în M. Of. nr. 162 din 12 martie 2010 și O.U.G. nr. 45/2010, publicată în M. Of. nr. 337 din 20 mai 2010, cu referire la art. 1 privind reeșalonarea plății acestora și suspendarea executărilor silite;
- modificarea/anularea prevederilor acestor acte normative, prin obligarea inițiatorului acestora, respectiv Guvernul României, ca funcționarii publici/salariații din sectorul bugetar, care au fost și sunt concediați din cauze care nu țin de vina lor, să li se facă plata drepturilor salariale câștigate în instanțele judecătorești, până la încetarea raporturilor de muncă cu instituția în cauză și ulterior, și cărora să nu li se mai aplice reeșalonările prevăzute de ordonanțele menționate, cu suspendarea plăților acestor drepturi, dar și a executărilor silite în baza titlurilor executării, fiind un abuz al statului în materia punerii în executare a hotărârilor judecătorești.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar și inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (2), art. 29 din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a pus concluzii de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, în cadrul întâmpinării existente la dosar.
în plus, în întâmpinare, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a solicitat să se constate inadmisibilitatea pretențiilor reclamantei, având în vedere prevederile art. 115 alin. (4) din Constituție.
Prin sentința nr. 258 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în raport de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că măsura anulării se referă exclusiv la actele administrative, în sensul impus de art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași reglementare, iar nu la ordonanțele de Guvern (simple sau de urgență).
în plus, prima instanță a analizat natura juridică a actelor contestate și a avut în vedere la soluția adoptată prevederile art. 9 din Legea contenciosului administrativ.
în opinia Curții de Apel, calea procedurală impusă de textul normativ anterior indicat nu oferă instanței competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea acestor acte administrative atipice, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992.
în acest context, prima instanță a statuat că împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția de neconstituționalitate.
Același magistrat a subliniat faptul că, și în această situație, rolul instanței de contencios administrativ sesizate cu acțiunea în anularea O.U.G. nr. 71/2009 și a O.U.G. nr. 18/2010, însoțită de excepția neconstituționalității, a fost acela de a analiza și a aprecia dacă sunt întrunite prevederile Legii nr. 47/1992, urmând, ca în cazul îndeplinirii condițiilor legale de admisibilitate, să suspende judecarea pe fond a cauzei și să sesizeze, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională.
Concluzia firească a primei instanțe a fost în sensul că, atunci când obiectul exclusiv al acțiunii principale introduse la judecătorul de contencios administrativ îl reprezintă constatarea neconstituționalității unei Ordonanțe Simple sau Ordonanțe de Urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune, astfel că ea își pierde natura sa de mijloc de apărare, care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății.
în speța de față, s-a constatat că acțiunea principală, deci fondul cauzei, se identifică în mod practic cu excepția de neconstituționalitate, în condițiile în care ambele au aceeași motivare.
Prin urmare, acțiunea era inadmisibilă, față de împrejurarea că sesizarea a fost făcută în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 9 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamanta Ș.E., care a solicitat modificarea sentinței, să se dispună suspendarea aplicării prevederilor actului normativ contestat, să se analizeze excepția de neconstituționalitate formulată și, prin încheiere motivată, să se rețină admisibilitatea acesteia în vederea promovării sale la Curtea Constituțională a României.
O primă critică a recurentei, încadrată în drept în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța a dat mai mult față de ce nu s-a cerut și nu a dat ce s-a cerut.
Mai precis, recurenta susține că, din motivarea sentinței, rezultă că, între cererea principală și excepția de neconstituționalitate, nu există nici o diferență, ambele având aceeași motivare.
în concepția recurentei, aceste aspecte sunt contrazise de conținutul celor două documente.
Astfel, în cererea pe fondul cauzei, recurenta a arătat aspectele de drept și de fapt care modifică esențial cadrul juridic reglementat de O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 18/2010.
Iar în excepția de neconstituționalitate, recurenta a precizat faptul că, potrivit Constituției, Legii nr. 188/1999, dar și unor decizii ale Curții Constituționale, un titlu executoriu trebuie plătit chiar și de către stat, fiind o obligație corelativă drepturilor și obligațiilor funcționarului public, odată cu încetarea raportului de muncă din cauze care nu-i aparțin, respectiv, restructurare.
în plus, recurenta susține că a îndeplinit cerințele art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
O altă critică a recurentei vizează art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind existența unor motive contradictorii în cuprinsul sentinței atacate.
în dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta precizează că, în cauza de față, instanța a respins cererea ca inadmisibilă, fără a se pronunța prin încheiere motivată asupra promovării excepției de neconstituționalitate.
Totodată, recurenta invocă și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privind schimbarea înțelesului și sensului actului normativ contestat cu cerințele de fapt și de drept solicitate în acțiune și în excepția invocată.
în opinia recurentei, s-a interpretat greșit faptul că cererea principală are același înțeles cu excepția de neconstituționalitate.
Mai exact, recurenta a arătat în acțiune că O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 18/2010, la data emiterii, nu cuprindeau și o bună parte din funcționarii publici care, ulterior, au fost disponibilizați din motive ce nu țin de voința lor, iar drepturile bănești, câștigate în instanță, sunt legale și constituționale, ca atare la încetarea raporturilor de muncă, acestea trebuie să fie plătite de instituția unde au lucrat.
Așadar, s-a cerut suspendarea aplicării prevederilor acestor acte normative până la soluționarea excepției de neconstituționalitate pe care a arătat-o reclamanta.
în fine, recurenta consideră că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Sub acest aspect recurenta este de părere că instanța a interpretat greșit Legea nr. 554/2004 (art. 8,art. 9), dar și legea nr. 47/1992 (art. 10 și art. 29), în sensul îndeplinirii condițiilor de plângere prealabilă, de sesizare a instanței competente și de solicitare, prin cererea principală, însoțită de excepția de neconstituționalitate, a existenței în actul normativ atacat a unor prevederi care încalcă principiile constituționale referitoare la drepturile bănești legal câștigate în instanțele judecătorești.
Pe de altă parte, recurenta precizează că aceste drepturi sunt restricționate în mod abuziv de acest act normativ, care constituie și o formă de discriminare a unor persoane care nu mai au calitatea de funcționari publici, față de cei care au păstrat în continuare această calitate.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin întâmpinarea existentă la dosar, intimata Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a pus aceleași concluzii.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea recurată este temeinică și legală, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 3041C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinței.
Judecătorul fondului a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
După cum s-a menționat anterior, obiectul litigiului vizează suspendarea aplicării O.U.G. nr. 71/2009, modificată prin O.U.G. nr. 18/2010 și O.U.G. nr. 45/2010, precum și anularea prevederilor acestor acte normative.
Art. 126 alin. (6) teza a II-a din Constituția României, astfel cum a fost revizuită, introduce principiul după care instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.
Aceasta constituie, desigur, un principiu de drept substanțial care nu poate fi, însă, conceput fără soluții de ordin procedural, iar art. 1 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 9 din aceeași reglementare, vine cu asemenea norme procedurale.
Cu alte cuvinte, art. 1 alin. (7) din legea anterior individualizată trebuie interpretat ca un text cu valoare de principiu la o soluție concretă reglementată în art. 9.
Art. 1 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 precizează că persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi.
De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că a introduce acțiunea în fața instanței de contencios administrativ, întrucât se consideră că ordonanța sau dispoziții ale acesteia sunt neconstituționale, pentru a se putea invoca excepția de neconstituționalitate, este una și a se rezolva de către instanța în discuție cererea pe fond este altceva.
Pe de altă parte, se cere a arăta că prezintă relevanță pentru corecta soluționare a cauzei art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, alin. (1) al acestui articol legal precizează că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.
în plus, alin. (2) din același articol arată că instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională, și suspendă soluționarea cauzei pe fond.
Mai mult decât atât, alin. (5) din art. 9 al Legii nr. 554/2004 dispune că acțiunea prevăzută de acest articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.
Este de la sine înțeles că, dată fiind natura juridică specifică a ordonanțelor guvernamentale, nu se poate concepe atacarea acestora, în sensul formulării unei acțiuni în anulare sau a unei acțiuni având ca obiect principal constatarea neconstituționalității, în fața instanței de contencios administrativ.
Or, în speța de față, cererea de chemare în judecată are ca obiect principal anularea prevederilor unei ordonanțe de urgență a Guvernului, în contextul în care acțiunea a fost însoțită de excepția de neconstituționalitate.
Așadar, față de prevederile normative existente în materie și individualizate mai sus, este evident faptul că cererea este inadmisibilă.
în alți termeni, acțiunea principală, deci, fondul cauzei, se identifică cu excepția de neconstituționalitate, în mod practic, întrucât ambele au aceeași motivare.
în altă ordine de idei, cererea de constatare a neconstituționalității unei ordonanțe este de competența exclusivă a Curții Constituționale, și nu poate fi formulată decât pe calea indirectă a excepției de neconstituționalitate, invocate în cadrul unui litigiu de competența instanțelor judiciare sau arbitrale, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție.
De altfel, art. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează că unica autoritate de jurisdicție constituțională din România este Curtea Constituțională.
Totodată, așa cum a reținut și curtea de apel, mai trebuie menționat că ordonanțele emise de Guvern constituie acte administrative de autoritate cu putere de lege, încheiate de această autoritate publică centrală, în temeiul art. 115 din Constituție, în baza principiului delegării legislative.
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, înalta Curte, constată că toate susținerile recurentei-reclamante în favoarea aplicabilității art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. nu prezintă vreo importanță din punct de vedere juridic, astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2261/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2252/2011. Contencios → |
|---|
