ICCJ. Decizia nr. 2422/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2422/2011
Dosar nr. 10488/2/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii: N.M., U.D.A., V.D.B., G.C., P.P., R.F., M.D.D., D.B.A., T.S., S.R., S.A.I., M.O.M., C.C., B.F., C.F., D.M., D.V., D.L., D.I., G.R., G.D., H.S., H.V., I.A., I.S., R.D., T.R., Ţ.OG, R.S.F., P.M., G.V., M.A., T.G., D.S.G., P.G., M.C., G.L.S., C.A., M.D., A.M.L., P.A., C.L.G., A.I.F., M.E., C.E., F.M., N.P., P.D., G.O.M., A.D., B.E., C.M., C.C., G.D., G.M., J.C., S.D., V.E., B.C., B.M., C.N., J.R., D.M.M., A.C., D.A., M.P., S.H., M.PE., F.G., V.D., T.T., C.I.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, anularea deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 şi recunoaşterea dreptului salarial de 50% pentru spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin actele atacate li s-a suspendat plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, fără a exista un temei legal pentru suspendarea unui astfel de drept salarial recunoscut printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii şi că, în ceea ce priveşte dispoziţiile OUG nr. 71/2009, acestea se referă la drepturi băneşti restante, nu la drepturi băneşti curente.
Prin sentinţa civilă nr. 2201 din 11 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat Decizia nr. 60/2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins cererea de recunoaştere a dreptului de 50% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 li s-a recunoscut magistraţilor dreptul la un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, iar prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 s-a procedat la suspendarea acestui drept, invocându-se dispoziţiile OUG nr. 71/2009 şi o serie de norme bugetare. De asemenea, prin Decizia nr. 60 din 02 iulie 2009 s-a dispus suspendarea acestui drept şi pentru personalul auxiliar.
Instanţa a apreciat că Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 şi Decizia nr. 60 din 02 iulie 2009 sunt nelegale întrucât OUG nr. 71/2009 reglementează modalitatea de eşalonare a unor datorii restante, nu modalitatea de plată a drepturilor salariale curente.
S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că, dacă pentru datoriile restante existau justificări pentru eşalonarea plăţilor, în ceea ce priveşte datoriile curente nu există nici un motiv pentru care să se procedeze la o suspendare a plăţii, cu consecinţa acumulării unor datorii suplimentare şi că, în aceste condiţii, în mod greşit s-a procedat la suspendarea plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică prin raportare la OUG nr. 71/2009, astfel că s-a dispus anularea Ordinului atacat.
În ceea ce priveşte capătul trei de cerere, instanţa a constatat că reclamanţii au deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului în faţa instanţei de litigii de muncă, nefiind posibilă pronunţarea unei hotărâri în constatarea dreptului de către instanţa de contencios administrativ.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis primele două capete de cerere, aşa cum au fost formulate şi a respins cel de-al treilea capăt al acţiunii, ca inadmisibil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, recurenţii critică sentinţa civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii în anulare ca nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată.
În raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ. se reiterează excepţia lipsei de interes a intimaţilor-reclamanţi în promovarea prezentei acţiuni, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 922/35/2009 al Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus deja, în mod irevocabil, anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
De asemenea, recurenţii-pârâţi reiterează excepţia lipsei de obiect a acţiunii în anulare sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, arătând că în aceste condiţii este evident că atât Ordinul Procurorului General nr. 526 din 03 martie 2009 şi Decizia nr. 525 din 3 martie 2009, cât şi Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 şi Decizia nr. 60 din 2 iulie 2009, a căror anulare se cere în speţă, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2777 din 17 noiembrie 2009.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului şi a deciziei atacate, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestor acte normative, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenţii-pârâţi mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că ordinul şi Decizia contestate au caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului şi deciziei atacate, iar, în speţă, noţiunea de activitate a ordinului şi deciziei trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că actele supuse controlului de legalitate prin prezenta acţiune au fost emise în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Apreciază recurenţii-pârâţi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat şi de a executa dispoziţiile ordinului nr. 526/2009 şi ale deciziei nr. 60/2009, aşa încât în aceste condiţii nu se poate reţine că emiterea actelor atacate reprezintă un exces de putere din partea autorităţii emitente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Se arată în motivele de recurs faptul că Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătoreşti, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii.
Se mai arată că instanţa de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi totuşi, în mod contradictoriu, a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 71/2009, astfel cum a fost completată prin OUG nr. 45/2010.
Astfel, emiterea actelor atacate în speţă nu are valoarea unui aşa zis refuz de executare, ci semnifică încadrarea acestei executări în prevederile legii şi, atât timp cât OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost completată de OUG nr. 45/2010, se află în vigoare, este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată.
Prin reţinerea ca incidente în speţă a altor acte normative şi prin anularea actelor administrative în discuţie, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să adauge la textul de lege al OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 45/2010 şi al OUG nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Arată recurenţii că anularea actelor deduse judecăţii reprezintă o ingerinţă gravă a instanţei judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitoare şi executive şi în consecinţă, o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privind separaţia între puterile statului.
Sub un alt aspect, aceste pretenţii sunt lipsite de obiect în condiţiile intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, la data de 12 noiembrie 2009, care a recunoscut dreptul dedus judecăţii în favoarea reclamanţilor.
Mai arată recurenţii că, cel puţin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara este lipsită de obiect, în raport de dispoziţiile art. 4. din anexa nr. VIla Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Deci, în prezenţa dispoziţiei legale sus-menţionate este de necontestat că o eventuală anulare, care să producă efecte ex nunc, este total lipsită de obiect.
Arată recurenţii că, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, raportat la art. 60 - 63 C. pen., cu aplicarea art. 3041 C. pen., instanţa de fond nu a luat în considerare, la pronunţarea sentinţei atacate, cererea de chemare în garanţie formulată şi depusă în termen legal de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care a admis acţiunea reclamanţilor, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, se arată că instanţa de fond a ignorat cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile art. 60-63 din C. proc. civ., deşi în preambulul sentinţei se ia act de faptul că prin serviciul registratură s-a depus la dosar cererea de chemare în garanţie.
În cazul de faţă, obligaţia de garanţie între instituţia pârâtă şi cea chemată în garanţie de către aceasta există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căruia activitatea instanţelor şi Parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.
Se arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferenţelor băneşti solicitate, astfel că va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2010, în care să includă sumele necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate în această cauză.
În concluzie, cererea de chemare în garanţie are interes, fiind îndeplinite condiţiile cerute de legea procesuală, prin interes înţelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este născut şi actual, personal şi direct legitim, juridic, iar ignorarea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor de către instanţa de fond, aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public, motiv pentru care recurenţii solicită admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate în cauză de către recurenţii-pârâţi, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor şi se analizează vătămarea invocată de către reclamanţi a drepturilor şi intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare şi în raport cu efectele juridice pe care le-au produs.
Astfel fiind, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106).
2. Pentru aceleaşi argumente, instanţa reţine că este neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de recurenţii-pârâţi, deoarece reclamanţii justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate şi-au produs efectele juridice.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ atacat.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009 şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009, aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii, asupra sporurilor cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plăţii efective a salariului şi nu data naşterii dreptului reclamanţilor la plata salariului aferent lunii iunie.
Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009, atât timp cât actele au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul şi Decizia contestate trebuiau să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea celor 2 acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Înalta Curte apreciază că susţinerea de către pârâţi a aplicării dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 este total nefondată, în condiţiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eşalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puţin o dată pe lună, fără a se putea eşalona acest drept de creanţă în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50%.
Se apreciază că susţinerea recurentului în sensul că anularea actelor atacate este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că actele atacate au fost emise şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Înalta Curte apreciază că nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 60 din C. proc. civ., nu este de natură a altera soluţia pronunţată de instanţa de fond, având în vedere obiectul cauzei, cu atât mai mult cu cât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a vreunei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (HG nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nu a avut calitatea de parte la judecarea cauzei în fond, astfel că va respinge recursul declarat de această instituţie, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 2201 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2421/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2425/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
