ICCJ. Decizia nr. 244/2011. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 244/2011

Dosar nr. 11599.1/2/2009

Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub numărul 39233/3/2007, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi GUVERNUL ROMÂNIEI solicitând anularea Deciziei de imputare nr. 286439 din 23 mai 2007 emisă de pârâta D.G.P.M.B., anularea hotărârii nr. 287177 din 26 iulie 2007 a Comisiei de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul D.G.P.M.B. şi a hotărârii nr. 65 din 10 octombrie 2007 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul M.I.R.A. si obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unei decizii de imputare care să cuprindă valoarea reală a pagubei. A solicitat totodată obligarea paraţilor la plata de daune morale în sumă de 33.385,95 RON.

La data de 25 ianuarie 2007 reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor - art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 şi a Ordinului MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, arătând că art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 contravine dispoziţiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002, în măsura în care se va face dovada că obiectul obligaţiei de restituire îl formează drepturile primite, iar pe de altă parte, că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un drept, ci o obligaţie pentru autoritatea pârâta.

De asemenea, a arătat că Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 este nelegal, în condiţiile în care, pe perioadele de vacanţă, permisii şi învoiri stabileşte obligaţia studenţilor de a achita cheltuielile de cazare.

Prin întâmpinare, pârâtul M.I.R.A. a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate.

Prin încheierea din data de 22 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 39233/3/CA/2007 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pentru cercetarea legalităţii prevederilor HG nr. 13771991 şi OMAI nr. 1122/2006 şi suspendarea judecăţii cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, sub numărul 39933/3/2009, iar la data de 15 aprilie 2008 reclamantul şi-a completat şi precizat excepţia de nelegalitate, arătând că invocă nelegalitatea art. 9 din OMAI nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de şcolarizare, arătând că acesta contravine dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 şi art. 7 din HG nr. 407/1997.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, arătând faptul că, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Ordinul în cauză este un act administrativ cu caracter normativ, putând fi atacat pe calea excepţiei de nelegalitate doar actele administrative unilaterale cu caracter individual, iar pe fond a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2670 din 14 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 39233/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi respinsă excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, având în vedere caracterul de acte administrative cu caracter normativ, a actelor asupra cărora s-a solicitat controlul de legalitate pe calea excepţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemenicie, iar prin Decizia civilă nr. 284 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul, casată sentinţa civilă recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că excepţia de nelegalitate este admisibilă şi în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ.

În fond după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1998/2/2009, iar prin sentinţa civilă nr. 1703 din 21 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1998/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, şi netemenicie, iar prin Decizia civilă nr. 4170 din 08 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul, casată sentinţa civilă recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, necitând în cauză Guvernul României, emitent al unuia dintre actele administrative a cărui nelegalitate s-a invocat.

În fond după casare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 11599.1/2/2009, iar prin încheierea din data de 02 martie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a Guvernului României, având în vedere prevederile art. 315 C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004.

La data de 13 aprilie 2010 a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând admiterea acesteia şi respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.

În şedinţa publică din data de 25 mai 2010 a fost respinsă cererea de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie, constatând că Ministerul Administraţiei şi Internelor are şi calitatea de pârât în cauză. Prin sentinţa nr. 2647 din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ si fiscal, a respins excepţia de nelegalitate, invocată în dosarul numărul nr. 39233/3/2007al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios, administrativ şi fiscal, de către reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ DE POLIŢIE A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI si GUVERNUL ROMÂNIEI si MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţa a reţinut următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de şcolarizare, nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, prin care se reglementează faptul ca poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens întrucât ele vizează evaluarea pagubei produse şi nu exclud calculul cheltuielilor efectiv făcute.

Nici dispoziţiile art. 9 alin. (4) din HG nr. l37/1991 nu încalcă prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002.

Potrivit acestor dispoziţii „prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea şi alte drepturi primite de studenţi."

Prin raportare la prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, includerea cheltuielilor efectuate cu echipamentul în categoria cheltuielilor de şcolarizare ce urmează a fi recuperate de la foştii studenţi este legală, textul referindu-se la cheltuielile efectuate cu pregătirea poliţistului, în mod evident, neputându-se imagina că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus şi echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziţie de instituţia de învăţământ în scopul acestei activităţi.

Prin urmare, există obligaţia acestei instituţii de a pune la dispoziţie echipamentul şi dreptul studentului de a primi un asemenea echipament, dar în condiţiile în care art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991, vine să clarifice noţiunea de cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere, menţionată la art. 9 alin. (3), pe care studentul sau absolventul este obligat sa le restituie, în cazul nerespectării angajamentului prevăzut la alin. (2), în mod legal s-a inclus în aceste cheltuieli şi contravaloarea echipamentului, aceasta fiind o cheltuială a instituţiei de învăţământ efectuată cu pregătirea acestuia.

Punerea la dispoziţie a echipamentului de către instituţia de învăţământ este afectată scopului, acela vizând pregătirea studentului, or, nerealizarea scopului din vina acestuia din urmă, care a declanşat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligaţia sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit.

În ceea ce priveşte susţinerea că art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, este nelegal, în condiţiile în care, pe perioadele de vacanţă, permisii şi învoiri stabileşte obligaţia studenţilor de a achita cheltuielile de cazare, prima instanţa a considerat ca nu poate fi reţinuta întrucât, pe de o parte, textul incriminat stabileşte o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare şi nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, iar pe de alta parte, el vizează evaluarea pagubei produse şi nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute.

Ceea ce invocă reclamantul a mai apreciat prima instanţa sunt aspecte legate de fondul cauzei privind modul de stabilire a sumei imputate, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învăţământ pe parcursul şcolarizării, iar nu nelegalitatea Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

În raport cu acest aspect, textul nu contravine nici art. 17 alin. (2) şi (3) din HG nr. 294/2007, care nu exclude o determinare a cheltuielilor efectiv efectuate cu cazarea studenţilor pe timpul şcolarizării şi nici art. 7 din HG nr. 407/1997.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.D.A., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

- dispoziţiile art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie „Al.Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (în vigoare la data stabilirii raporturilor contractuale ale reclamantului cu M.A.I.), prin care cheltuielile cu echipamentul sunt calificate ca şi „cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere ce urmează a fi restituite", încalcă normele cu forţă juridică superioară ale art. 70 din Legea nr. 360/2002, deoarece cheltuielile cu echipamentul nu reprezintă drepturi primite de studenţi în legătură cu pregătirea lor, ci obligaţii impuse acestora, în contextul regulilor de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne;

- art. 9 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 conţine dispoziţii nelegale, deoarece stabilesc necesitatea restituirii unor cheltuieli care nu au fost efectuate cu cazarea studenţilor în perioada vacanţelor şi permisiilor (studenţii nu au fost cazaţi efectiv în unitate), având, deci, un caracter fictiv.

Recurentul nu şi-a încadrat în drept motivele de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs, ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant susţine că art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 contravine dispoziţiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se va face dovada că obiectul obligaţiei de restituire îl formează drepturile primite cu titlul de echipament, iar pe de alta că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un drept, ci o obligaţie.

Potrivit art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 „prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea şi alte drepturi primite de studenţi."

Conform art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului „Poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens."

Având în vedere textul de lege citat şi ţinând cont de faptul că art. 9 alin. (4) din HG nr. 137/1991 prevede că prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg, printre altele şi cheltuielile efectuate cu echiparea, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că includerea cheltuielilor efectuate cu echiparea în categoria cheltuielilor de şcolarizare ce urmează a fi recuperate de la foştii studenţi nu este nelegală, raportat la dispoziţiile din Legea nr. 360/2002, întrucât textul de lege mai sus amintit se referă la cheltuielile efectuate cu pregătirea poliţistului. Astfel, nu se poate reţine că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus şi echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziţie de instituţia de învăţământ.

Este adevărat că studenţii au primit uniforma (echipamentul ca urmare a subordonării lor regulamentelor militare ce-i obligă să poarte uniformă), însă odată ce şi-au manifestat opţiunea de a urma cursurile Academiei de Poliţie au acceptat implicit şi faptul că sunt obligaţi să poarte această uniformă, potrivit dispoziţiilor legale şi eventual, în situaţia încetării raportorilor de serviciu în primii 10 ani de activitate să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea lor, cheltuieli în care sunt cuprinse şi cele efectuate cu echipamentul.

Prin urmare, punerea la dispoziţia recurentului-reclamant a echipamentului de către instituţia de învăţământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia, care a declanşat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligaţia sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit.

Cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 9 din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/2006 invocată de recurentul-reclamant în raport de dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 şi art. 7 din HG nr. 407/1997 privind organizarea activităţii în căminele studenţeşti, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că această excepţie este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Instanţa de fond precizează că susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi reţinute, întrucât, pe de o parte dispoziţiile incriminate stabilesc o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare şi nu contravin prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte vizează evaluarea pagubei produse prin calculul cheltuielilor făcute, aspecte care privesc fondul cauzei (modalitatea de stabilire a sumei imputate) şi nu nelegalitatea prevederilor art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006.

Astfel, textul de lege incriminat stabileşte evaluarea cheltuielilor de întreţinere în vederea recuperării pagubei produse, având în vedere anumiţi parametri, modalitatea de stabilire a cheltuielilor de cazare, hrănire, echipare şi transport făcând obiectul analizei de către instanţa de judecată a legalităţii deciziei de imputare, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învăţământ pe parcursul şcolarizării.

Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de P.D.A. împotriva sentinţei civile nr. 2647 din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 244/2011. Contencios