ICCJ. Decizia nr. 2498/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 86 din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Agenția Națională a Funcționarilor Publici; a respins ca nefondata acțiunea formulată de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Direcția Fiscală Locală Sibiu, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Centrul Internațional pentru învățământ Superior T.E. și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Agenția Națională a Funcționarilor Publici împotriva Ministerului Educației, Cercetării și Inovării.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile precum și în raport de obiectul acțiunii, a reținut caracterul nefondat al acestora.
în analizarea cauzei pe fond, prima instanță a apreciat că se impune a se stabili, în primul rând legalitatea emiterii avizului negativ al pârâtei Agenția Națională a Funcționarilor Publici (A.N.F.P), în raport de care se poate aprecia dacă refuzul pârâtei Direcția Fiscală Locală Sibiu (D.G.F.P. Sibiu) a fost unul justificat.
Avizul negativ al A.N.F.P a fost emis în considerarea faptului că reclamantul nu îndeplinește condiția de a fi absolvit studii superioare, întrucât diploma de licență, respectiv adeverința nr. 146 din 29 iulie 2009, nu este emisă de un furnizor de educație acreditat.
Verificând apărările părților, prima instanță a constatat că reclamantul a absolvit o unitate de învățământ universitar particulară, care nu a fost acreditată și prin urmare nu face parte din sistemul național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995.
Astfel, a avut în vedere prevederile art. 28 din Legea nr. 88/1993 și faptul că demersurile efectuate de intervenienta Centrul Internațional pentru învățământ Superior T.E., pentru obținerea autorizării conform art. 28 din Legea nr. 88/1993 nu au avut finalitatea dorită, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare propunând neautorizarea celor 4 specializări din cadrul Institutului, hotărâre care, în final a fost păstrată prin Decizia nr. nr. 4356/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosar.
Cu alte cuvinte, începând cu anul 1995, intervenientul în interesul reclamantului nu era autorizat să furnizeze educație, nefiind acreditat să emită diplome de licență, conform art. 29 din O.U.G.nr. 75/2005 și deciziei instanței supreme, anterior individualizată, așa încât prima instanță a apreciat că avizul nefavorabil al A.N.F.P a fost emis în mod legal, iar refuzul pârâtei D.G.F.P. Sibiu a fost unul justificat.
în altă ordine de idei, prima instanță a reținut că atât pârâta A.N.F.P și chematul în garanție au dovedit că cererile de autorizare formulate de intervenient au fost respinse, iar în litigiile pe care acesta le-a purtat pentru a obține autorizarea i-a fost respinsă irevocabil acțiunea.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul M.C. și intervenientul Centrul Internațional pentru învățământ Superior T.E., ambii recurenți întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și art. 3041C. proc. civ.
în susținerea motivelor de recurs formulate recurenții arată, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că recurentul-reclamant M.C. a absolvit o unitate de învățământ universitar particulară care nu a fost acreditată și astfel nu face parte din sistemul național de învățământ, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, întrucât instituția de învățământ respectivă a fost înființată prin sentința civilă nr. 1981 din 10 iulie 1991 a Judecătoriei Sector 2 București, sentință definitivă și irevocabilă, prin această hotărâre fiind și autorizată să funcționeze.
Modificarea legislației după anul 1993, în sensul că s-a atribuit Guvernului României competența de a autoriza instituțiile de învățământ superior prin Legea nr. 88/1993, nu privește pe recurenta-intervenientă, susțin ambii recurenți, deoarece legea nu retroactivează, Centrul Internațional pentru învățământ Superior T.E. fiind deja înființat și acreditat prin sentință judecătorească în anul 1991.
Astfel fiind, precizează recurenții, în mod nelegal s-a dispus prin Legea nr. 88/1993, în sarcina acestei instituții de învățământ, obligația de a solicita autorizație provizorie.
Faptul că instituția de învățământ funcționează neîntrerupt din 1991 și până în prezent, precum și aspectul că A.N.F.P. și-a dat avizul favorabil pentru promovarea pe post a sute de licențiați ai acestei instituții de învățământ, constituie dovezi certe ale faptului că intervenienta a fost acreditată să furnizeze educație din 1991 și pentru specializarea "Drept".
Noțiunea de acreditare definită de O.U.G. nr. 75/2005, susțin recurenții, este aplicabilă doar în cazul instituțiilor de învățământ ce au luat ființă ulterior anului 1993.
Au depus întâmpinări pârâtele Direcția Fiscală Locală Sibiu, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză și legislația incidentă, înalta Curte, constată că sunt nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. le va respinge, potrivit considerentelor ce urmează.
Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, în art. 28 precizează că "Instituțiile cu activități de învățământ superior înființate după 22 decembrie 1989 sunt obligate să solicite autorizația de funcționare provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi".
în virtutea acestor dispoziții legale, recurenta-intervenientă a solicitat autorizarea de funcționare provizorie a patru specializări, însă nu a obținut autorizarea, Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare reținând din documentația prezentată, că nu îndeplinea standardele prevăzute de lege, aceleași propuneri de neautorizare fiind menținute chiar și după ce instanța supremă prin Decizia nr. 489/1998 a obligat C.N.E.A.A. să efectueze o nouă analiză a situației acestei instituții de învățământ.
în raport de aceste dispoziții legale, recurenta-intervenientă chiar dacă a fost înființată prin sentință judecătorească, anterior anului 1993, trebuia să obțină autorizația de funcționare provizorie, autorizație pe care însă nu a obținut-o, concluzia fiind aceea că aceasta și-a continuat activitatea de învățământ superior în afara condițiilor impuse de lege.
Prevederea din dispozițiile art. 28 din Legea nr. 88/1993 cu privire la necesitatea obținerii unei autorizații de funcționare provizorie nu este nelegală, astfel cum în mod neîntemeiat susțin recurenții, deoarece prin intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale, legiuitorul a înțeles ca toate instituțiile care au fost înființate ca asociații, fundații, societăți comerciale și care au organizat activități de învățământ superior să intre în legalitate.
în acest sens, O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 87 din 10 aprilie 2006, în art. 29 alin. (1) prevede că "orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație, se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii", iar alin. (4) menționează că acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive și anume: "a) autorizarea de funcționare provizorie, care acordă dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, o admitere la studii" și "b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile prevăzute la lit. a) și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat".
Or, recurentul-intervenient, Institutul Academic de Consultanță, Instruire, Editură și de Servicii "T.E." nu s-a conformat acestor dispoziții legale și deci în mod corect instanța de fond a apreciat că nu face parte din sistemul național de învățământ ca instituție de învățământ superior.
De altfel, recurenta-intervenientă a solicitat în instanță modificarea H.G. nr. 676/2007, prin adăugarea și a acestei instituții în nomenclatorul domeniilor de studii universitare, recunoscându-i-se faptul că a fost acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, însă acțiunile formulate în acest sens au fost respinse, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4356/2008 respingând recursul declarat de Centrul Internațional pentru învățământ Superior T.E. ca nefondat.
Așa fiind, astfel cum corect a stabilit și prima instanță, Agenția Națională a Funcționarilor Publici în mod corect, în temeiul art. 15 din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.F.P. nr. 10280/2008 nu a acordat avizul în vederea transformării postului recurentului-reclamant în urma susținerii concursului de promovare în clasă, atâta vreme cât adeverința de studii prezentată, cu care face dovada absolvirii unei forme de învățământ superior cu diplomă de licență, nu este recunoscută de M.E.C.I., în acest sens fiind însă adresa cu nr. 1887503 din 27 martie 2009, anexată la dosar.
Ca o consecință, în mod corect și Direcția Fiscală Locală Sibiu a refuzat încadrarea recurentului-reclamant într-un post de nivel superior, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2007, refuzul acesteia neputând fi calificat ca un refuz nejustificat potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Față de prevederile legale, clare și precise, cu privire la procedura de urmat pentru acreditarea furnizorilor de educație, motivele de recurs formulate de cei doi recurenți apar ca total nefondate, noțiunea de acreditare și procedura de urmat fiind impuse de legiuitor tocmai în ideea asigurării calității educației și învățământului universitar, chiar și pentru instituțiile de învățământ superior înființate prin hotărâri judecătorești, cum este cazul recurentei-interveniente.
Celelalte aspecte menționate în recursurile formulate, precum faptul că sute de licențiați ai acestei instituții de învățământ au fost promovați pe post, obținând aviz favorabil pentru promovare, nu prezintă relevanță în cauză, atâta vreme cât recurenta-intervenientă nu a prezentat dovada clară că a fost acreditată să furnizeze educație și pentru specializarea "Drept" și oricum, situația recurentului-reclamant trebuie analizată distinct, în concret și nu în raport de cea a altor absolvenți ai acestei instituții de învățământ.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat sentința cu aplicarea corectă a legii, sentință ce cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, recursurile declarate de reclamant și intervenientă se privesc ca nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2508/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2477/2011. Contencios → |
|---|
