ICCJ. Decizia nr. 2509/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2509/2011
Dosar nr. 519/42/2010
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 192 din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, invocată de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, prin întâmpinare şi pe cale de consecinţă a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de reclamanta SC E.C.S. SRL Buzău, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscal şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC E.C.S. SRL a solicitat anularea deciziei din 10 martie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscal - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, a deciziei de impunere fiscală din 29 octombrie 2009, a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere din 29 octombrie 2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 28 octombrie 2009.
De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate că raportul de inspecţie fiscală din 10 septembrie 2009 înregistrat din 03 august 2009 este singurul act administrativ fiscal ce-şi produce efectele referitor la inspecţia fiscală generală pentru perioada 13 aprilie 2005-31 iulie 2009, solicitând în consecinţă anularea tuturor rapoartelor de inspecţie fiscală, a deciziilor şi a tuturor actelor administrativ fiscale referitoare la inspecţiile realizate la societatea reclamantă pentru perioada menţionată, ulterioare raportului de inspecţie fiscală din 10 septembrie 2009.
Prima instanţă a constatat că reclamanta a solicitat anularea unui act administrativ care a fost deja desfiinţat de către organul administrativ jurisdicţional,respectiv prin decizia din 10 martie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscal - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, prin care au fost desfiinţate raportul de inspecţie fiscală contestat, dar şi deciziile de impunere întocmite în baza acestuia. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus ca organele de specialitate ale Direcţiei Generale ale Finanţelor Publice Buzău să reanalizeze cauza şi să întocmească un nou act, conform prevederilor legale.
În acest context, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a epuizat procedura administrativă prealabilă, potrivit art. 218 din O.G nr. 92/2003 şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, pentru a avea posibilitatea de a se adresa instanţei. Epuizarea acestei proceduri presupune ca autoritatea administrativ-fiscală competentă să se pronunţe asupra obligaţiilor fiscale ale petentei.
În considerarea acestor argumente, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice prin întâmpinare, justificat de nefinalizarea procedurii administrativ-jurisdicţionale şi a respins cererea ca inadmisibilă, considerent în raport cu care având în vedere caracterul prioritar al acestei excepţii, nu a mai analizat excepţia lipsei de interes invocată de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscal.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC E.C.S. SRL Buzău susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:
În mod greşit instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect decizia din 10 martie 2010 dată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor, inadmisibilităţile fiind strict prevăzute de lege şi referindu-se la situaţia în care calea procedurală aleasă nu este reglementată de lege.
Deşi este adevărat că, prin decizia menţionată, s-a admis contestaţia reclamantei împotriva unor acte administrativ-fiscale (prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare), în acelaşi timp, s-a dispus refacerea controlului la societatea reclamantă, pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii, dispoziţie pe care recurenta-reclamantă o consideră lovită de nulitate. Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să se pronunţe asupra acestui motiv de anulare a deciziei din 2010, iar nu să respingă acţiunea ca inadmisibilă, contravenind astfel art. 218 C. proc. fisc. şi principiului accesului la justiţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În cauză, reclamanta a contestat măsurile dispuse de organele de control prin Raportul de inspecţie fiscala încheiat la data de 28 octombrie 2009 la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor care, prin decizia din 10 martie 2010 i-a admis contestaţia şi în consecinţă a desfiinţat raportul de inspecţie fiscală atacat, precum şi deciziile de impunere întocmite în baza acestuia (decizia din 29 octombrie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată şi decizia din 29 octombrie 2009 privind nemodificarea bazei de impunere), dispunând ca organele de specialitate ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Buzău să reanalizeze cauza şi să întocmească un nou act conform prevederilor legale.
În atare situaţie, art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 stabileşte că „urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare", act împotriva căruia se poate exercita calea administrativă de atac prevăzută de prezenta ordonanţă prin urmare dispoziţia de refacere a controlului este legală, nefiind lovită de nulitate, astfel cum susţine recurenta.
În raport de aceste dispoziţii legale, nu a fost epuizată procedura administrativ jurisdicţională, astfel încât reclamanta în temeiul art. 218 din O.G. nr. 92/2003, să se adreseze Curţii de Apel.
Epuizarea procedurii prealabile obligatorii, presupune, în sensul art. 218 menţionat, ca autoritatea administrativă competentă să pronunţe o decizie cu privire la fondul cauzei, instanţa judecătorească, care exercită controlul de legalitate, neputându-se substitui acesteia.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC E.C.S. SRL Buzău împotriva sentinţei nr. 192 din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2504/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2515/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
