ICCJ. Decizia nr. 2519/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2519/2011
Dosar nr. 1424/1/2011
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 257 din 19 ianuarie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Camera Notarilor Publici B. şi Camera Notarilor Publici A.I. împotriva sentinţei nr. 169/F din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal; a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea formulată de B.M., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, Înalta Curte a reţinut că prin Hotărârea din 2008 pronunţată de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România s-a admis contestaţia formulată de notarul public B.M. şi s-a dispus casarea Hotărârii din 14 iunie 2008 a Consiliului de Disciplină al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Consiliul de Disciplină, dat fiind că procedura de citare cu pârâtul nu a fost legal îndeplinită, reţinându-se totodată că Hotărârea Consiliului de Disciplină este lovită de nulitate absolută.
Prin aceeaşi Hotărâre din 2008 a Consiliului Uniunii s-a dispus respingerea Contestaţiei formulate de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici B..
Înalta Curte a apreciat că nu poate fi vorba decât de o greşeală în formularea dispozitivului Hotărârii pronunţate, prin respingerea contestaţiei Colegiului Director, câtă vreme în considerentele acestei hotărâri se menţionează că „la rejudecare să se ţină cont de aspectele invocate în contestaţia Colegiului Director al Camerei Notarilor Publici B.", aspect ce a fost de altfel avut în vedere în rejudecare, când prin Hotărârea din 28 februarie 2009 Consiliul de Disciplină a reanalizat acţiunea formulată de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici B., acţiune pe care a admis-o sancţionând pe notarul public B.M..
În altă ordine de idei, Înalta Curte a reţinut că Hotărârea pronunţată de Consiliul de Disciplină al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România din 14 iunie 2008 a fost atacată de ambele părţi, fiind exclusă aplicarea principiului „non reformatio in pejus", principiu ce este limitat numai la calea de atac proprie.
Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este aplicabil şi cu prilejul rejudecării în fond a cauzei, după casare, dar numai în situaţia în care rejudecarea a intervenit ca urmare a iniţiativei uneia dintre părţi de a declanşa controlul judiciar, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond a pronunţat soluţia atacată cu recurs numai printr-o aplicare greşită a textelor de lege şi care reglementează principiul neagravării situaţiei în calea de atac - „non reformatio in pejus", în mod eronat fiind anulată Hotărârea din 5 iunie 2009, a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România în dosarul nr. 2/2009 şi Hotărârea din 28 februarie 2009 pronunţată de Consiliul de Disciplină al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România în dosarul nr. 3/2009, cu trimiterea cauzei la Consiliul de Disciplină al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, pentru a pronunţa o nouă hotărâre prin care să soluţioneze acţiunea disciplinară pornită împotriva intimatului-reclamant cu respectarea acestui principiu.
Cât priveşte fondul cauzei, Înalta Curte a reţinut că atât Hotărârea din 28 februarie 2009 a Consiliului de Disciplină al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România cât şi Hotărârea din 5 iunie 2009 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Disciplină, hotărâre prin care intimatul-reclamant a fost sancţionat cu suspendarea din funcţie pe o durată de o lună, au fost pronunţate în concordanţă cu prevederile din Legea nr. 36/1995 şi având la bază gravitatea abaterii disciplinare săvârşită, aceea de a percepe taxe pentru actele autentificat în anul 2008, pe baza unui expertize din anul 2007, încălcând astfel legislaţia fiscală şi normele deontologice profesionale.
Hotărârea Consiliului Uniunii din 5 iunie 2009, contrar celor susţinute de intimatul-reclamant, respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea membrilor Consiliului Uniunii referitor la vinovăţia notarului public, probele existente la dosarul cauzei dovedind pe deplin săvârşirea de către acesta a abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa.
Sub acest aspect, a reţinut că fapta săvârşită de notarul public B.M. reprezintă de fapt concurenţă neloială şi constituie o încălcare a prevederilor art. 28 lit. f) şi g) din Codul deontologic şi art. 39 lit. d) din Legea nr. 36/1995.
În plus, intimatul-reclamant a recunoscut existenţa neregulilor constatate de Corpul de Control, însă a încercat minimizarea sau repararea, acolo unde a fost posibil, a acestor nereguli.
Referitor la stabilirea sancţiunii aplicate, Înalta Curte a reţinut că s-au avut în vedere şi mijloacele de probă şi dovezile pe care intimatul-reclamant le-a considerat necesare, însă în mod corect atât Consiliul de Disciplină cât şi Consiliul Uniunii le-au considerat neconvingătoare.
Totodată, s-a avut în vedere că prin abaterea disciplinară săvârşită, intimatul-reclamant în calitate de notar a adus prejudicii întregului sistem notarial, nu numai Camerei din care face parte.
Referitor la critica pe care intimatul-reclamant B.M. a formulat-o în acţiunea introdusă la instanţă, cu privire la greşita admitere a cererii de intervenţie a Camerei Notarilor Publici A.I., Înalta Curte a apreciat că este nefondată.
În acest sens, a constatat că a fost admisă în mod corect de către Consiliul de Disciplină, în baza art. 49 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie accesorie a Camerei Notarilor Publici A.I., considerând că aceasta justifică un interes în cauză, interesul fiind unul profesional, în condiţiile în care, Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici B. a fost sesizat de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici A.I., în urma plângerilor notarilor publici cu privire la exercitarea neconformă a activităţii de către notarul public B.M..
Împotriva deciziei nr. 257 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de revizuire B.M., invocând prevederile art. 322 pct. 2 şi art. 327 C. proc. civ. şi arătând, în fapt, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii cererii de recurs formulate de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Camera Notarilor Publici B. şi Camera Notarilor Publici A.I., pentru lipsa semnăturilor reprezentanţilor legali ai acestora.
Analizând actele şi lucrările dosarului în care s-a pronunţat decizia atacată, precum şi motivul de revizuire invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri ramase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri data de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;”
Interpretând textul de lege citat după înţelesul juridic al termenilor folosiţi, Înalta Curte constată că noţiunea de „lucru cerut” se referă la obiectul acţiunii, adică pretenţia dedusă judecăţii, iar nu la excepţii procedurale (mijloace de apărare) - cum este cazul în speţă.
Prin urmare, situaţia de fapt expusă de recurent nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ..
În subsidiar, această critică adusă de revizuient instanţei de recurs nici nu este fondată, lipsa semnăturii de pe cererea de recurs fiind complinită la termenul imediat următor, astfel cum dispoziţiile codului de procedură civilă permit în cazul nulităţilor relative.
Pentru considerentele menţionate, nefiind întrunite condiţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (motivul de revizuire invocat), Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de B.M. împotriva deciziei nr. 257 din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2515/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2566/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
