ICCJ. Decizia nr. 2530/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
1. Obiectul acțiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Uniunea "F.A." și Asociația "U.T." au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și Ministrul Educației, Cercetării și Inovării, solicitând:
- constatarea intervenirii aprobării tacite cu privire la Hotărârea nr. 15 din 12 octombrie 2009 a fondatorilor Universității "T." din Timișoara, hotărâre înregistrată la Ministerul Educației, Cercetării și Inovării sub nr. 18519 din 16 octombrie 2009.
- obligarea Ministrului Educației, Cercetării și Inovării la emiterea Ordinului privind aprobarea/validarea/confirmarea hotărârii sus-menționate.
- obligarea pârâților să reglementeze de îndată raporturile juridice dintre fondatori si universitatea particulară, inclusiv procedura de desființare, dizolvare sau lichidare și de transmitere a patrimoniului universității particulare către fondatori, așa cum arată art. 1163 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, precum și aplicarea sancțiunilor prevăzute de prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2003, pentru obligațiile stabilite în petitele 2 și 3.
în motivarea cererii, reclamantele au arătat că este incidentă procedura aprobării tacite prevăzută de O.U.G. nr. 27 din 18 aprilie 2003.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării a invocat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având în vedere că ministerul nu are competența să emită autorizații cu privire la înscrisuri emise de către alte persoane juridice, iar în privința celorlalte capete de cerere, solicită respingerea lor.
2. Hotărârea primei instanțe.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1859 din 21 aprilie 2010, a respins excepția inadmisibilității primul capăt de cerere și acțiunea formulată de reclamantele Uniunea F.A. și Asociația U.T. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și Ministrul Educației, Cercetării și Inovării, ca neîntemeiată.
3. Considerentele reținute de prima instanță în motivarea soluției sale.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, a reținut că dacă petitul 1 se încadrează în prevederile din sfera O.G. nr. 27/2003 ține de caracterul întemeiat al acțiunii, iar nu de admisibilitatea acesteia.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, cu referire la primul capăt de cerere, împrejurarea că potrivit art. 1161din Legea nr. 84/1995, modificată, dizolvarea sau desființarea universităților particulare se poate face la propunerea fondatorilor, adresată pârâtului, în condițiile legii.
Legiuitorul nu a reglementat faptul că ar fi suficientă o simplă hotărâre a fondatorilor pentru a opera desființarea unei instituții de învățământ superior, ci a instituit posibilitatea ca fondatorii, cu respectarea prevederilor legii, să poată propune desființarea universității, constatând astfel și incidența prevederilor art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005.
Așadar, simpla decizie a fondatorilor nu ar fi suficientă, întrucât legea reglementează o procedură distinctă, elaborată, care însă nu a fost urmată în situația acestei universități, iar pe de altă parte, hotărârea de la petitul 1 nu se încadrează în categoria actelor care pot fi aprobate tacit pe calea prevăzută de O.U.G. nr. 27/2003, potrivit cu care aprobarea tacită se aplică doar autorizațiilor prin care se permite desfășurarea unei activități cu caracter economic, ceea ce nu este cazul în speță.
Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat, în privința primului capăt de cerere, cât și a celui secundar, că nu s-a urmat procedura specifică desființării unei instituții de învățământ superior, care se finalizează prin emiterea ordinului solicitat de către reclamante a fi emis de către pârât, iar în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, potrivit art. 103 din Legea nr. 84/1995, a constatat că instituțiile și unitățile de învățământ particular dispun de autonomie organizatorică și funcțională, astfel încât reglementarea raporturilor interne se va realiza de către acestea, prin organele sale, în limitele prevederilor legale în vigoare.
4. Recursul exercitat în cauză de reclamantele Uniunea F.A. Timișoara și Asociația U.T. Timișoara împotriva Sentinței nr. 1859 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
4.1. în mod greșit instanța de fond a susținut că pentru a fi desființată Universitatea nu ar fi suficientă opțiunea fondatorilor universității în temeiul art. 1161alin. (4) din legea învățământului, ci trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației.
Potrivit dispozițiilor art. 1161alin. (4) din Legea nr. 84/1995 pentru desființarea unei universități particulare sunt necesare următoarele condiții:
- inițiativa fondatorilor (propunere) în sensul desființării și,
- această inițiativă (propunere) să fie adresată Ministerului Educației și Cercetării.
La aceste condiții se adaugă cea de-a treia ce rezultă din interpretarea art. 1161alin. (4) sus-menționat și anume ca Ministerul să adopte măsurile corespunzătoare impuse de art. 190 alin. (2) din Legea nr. 84/1995.
Cele două condiții au fost îndeplinite de recurentă, însă intimații nu au răspuns în termen de 30 de zile la inițiativa/propunerea fondatorilor, de unde rezultă că hotărârea fondatorilor pentru desființarea universității este aptă de a-și produce efectele juridice, pe calea aprobării tacite.
în contextul art. 1161alin. (4) din Legea învățământului nr. 84/1995 nu există o condiționare a desființării universității de îndeplinirea criteriilor de performanță stabilite de O.U.G. nr. 75/2005, așa cum a invocat în mod eronat instanța de fond.
Prin respingerea acțiunii, textele legale aplicabile au devenit goale de conținut, iar principiul de drept actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat a fost încălcat.
4.2. Prin respingerea eronată a acțiunii, instanța de fond a reușit să confere legitimitate refuzului neglijenței/abuzului intimaților.
S-a legitimat refuzul Ministerului de a-și îndeplini sarcinile/obligațiile legale care-i revin în mod imperativ potrivit art. 190 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, raportat la H.G. nr. 51/2009.
S-a validat refuzul Ministerului de a interveni, în calitatea sa de for tutelar al învățământului, prin măsuri concrete de intrare în normalitate a universităților cu probleme, potrivit art. 141 din Legea nr. 84/1995 și H.G. nr. 51/2009.
S-a validat refuzul M.E.C. de a pune în valoare propria somație pe care a adresat-o Universității.
S-a încurajat refuzul Ministerului de a răspunde la cererea formulată de recurentă.
5. Apărările formulate de intimatul-pârât Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5.1. Instanța de fond a reținut în mod corect că prevederile O.U.G. nr. 27/2003 nu sunt incidente în cauză.
Hotărârea nr. 15/2009 nu se încadrează în categoria actelor care pot fi aprobate tacit pe calea prevăzută de O.U.G. nr. 27/2003, întrucât acest act normativ se referă numai la acele autorități prin care se permite desfășurarea unor activități cu caracter economic.
5.2. Pentru desființarea universităților particulare este necesară parcurgerea ponderii reglementate prin lege, însă M.E.C.T.S. nu poate interveni în reglementarea unor aspecte ce țin de autonomia universitară.
II. Considerentele înaltei Curți, ca instanță competentă să soluționeze recursul declarat în cauză.
1. Recursul este nefondat.
1.1. Potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, hotărârea pronunțată este irevocabilă, de unde rezultă că motivele de recurs ce privesc greșita respingere a capătului de cerere nu pot fi analizate pe calea recursului.
1.2. Desființarea universităților particulare se realizează după procedura prevăzută de lege și asumată de către recurenta-reclamantă, însă aceasta nu intenționează să urmeze procedura și a apelat în mod greșit la prevederile O.U.G. nr. 27/2003 care nu sunt aplicabile speței.
1.3. în aceste condiții, refuzul intimaților-pârâți este un refuz justificat și nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
1.4. Prevederile art. 190 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 nu pot fi invocate în susținerea motivelor de recurs, deoarece procedura desființării universităților particulare este deja reglementată.
1.5. Principiul de drept invocat de recurentă nu a fost încălcat de prima instanță având în vedere aplicarea coroborată a două texte legale, art. 1161alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și prevederile O.U.G. nr. 75/2005 referitoare la asigurarea calității educației.
2. Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2531/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2526/2011. Contencios → |
|---|
