ICCJ. Decizia nr. 2604/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2604/2011
Dosar nr.186/32/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bacău sub nr. 3821/110 din 3 iulie 2009, şi ulterior precizată, reclamanta SC M.I.G. SRL Dărmăneşti a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.F.P. Bacău, anularea Deciziei nr. 278 din 16 martie 2009 de respingere a contestaţiei administrative; anularea Deciziei de impunere nr. 7391/734 din 29 decembrie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 29 decembrie 2008 emise de Activitatea de inspecţie fiscală Bacău pentru suma de 856.197 RON din care: 792.431 RON reprezintă taxa pe valoarea adăugată la facturile fiscale menţionate în acţiune; 63.766 RON reprezintă taxa pe valoarea adăugată la facturile fiscale depuse la termenul din 28 ianuarie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 161 din 11 martie 2010 Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei sale materiale, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Bacău.
La Curtea de Apel Bacău, cauza a fost înregistrată sub nr. 186/32 din 18 martie 2010. La data de 20 august 2010 reclamanta a formulat o cerere de renunţare la capătul de cerere privind restituirea taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2003, precizând că solicită restituirea taxei aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 29 februarie 2004, în sumă de 815.023,35 RON, la care se adaugă suma de 133.172 RON recunoscută prin raportul de inspecţie fiscală, rezultând o sumă totală solicitată a-i fi restituită de 948.195,35 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 153 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente.
În urma solicitării de restituire a soldului sumei negative de taxă pe valoarea adăugată formulată pentru luna februarie 2004 pentru suma de 917.051 RON, reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale care a cuprins taxa pe valoarea adăugată pe perioada 1 ianuarie 2003 - 29 februarie 2004. Pentru anul 2003 inspecţia fiscală a avut loc în luna noiembrie 2008 la sediul D.G.F.P.D. - întrucât documentele financiar contabile pentru această perioadă fuseseră ridicate de organele de poliţie judiciară din cadrul Parchetului Naţional Dâmboviţa încă din anul 2004 - şi în luna decembrie 2008, la sediul reclamantei. Rezultatele inspecţiei fiscale au fost cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală înregistrat la D.G.F.P. Bacău - Activitatea de inspecţie fiscală sub din 29 decembrie 2008.
Deoarece reclamanta nu a pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală documentele financiar contabile aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 29 februarie 2004 (facturile fiscale, avize de însoţire a mărfii, chitanţe, documente de bancă şi casă, contracte etc.), ci doar note contabile, jurnale de vânzări şi balanţele de verificare pentru lunile ianuarie şi februarie 2004, a fost emisă Dispoziţia nr. 7079 din 8 decembrie 2008 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală prin care reprezentantului reclamantei i s-a solicitat prezentarea acestor documente. Ca răspuns la această solicitare, reclamanta a susţinut că documentele financiar contabile aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 au fost ridicate de fostul administrator C.I. în vederea efectuării unui audit şi până la data revocării sale din funcţie, 10 noiembrie 2008, nu le-a restituit societăţii.
În lipsa documentelor financiar contabile organul de inspecţie fiscală a respins exercitarea de către reclamantă a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată contabilizată, reţinând nerespectarea dispoziţiilor art. 145 alin. 8 lit. a) din Cod Fiscal
În ceea ce priveşte soldul sumei negative a taxei pe valoarea adăugată, la data de 29 februarie 2004, reclamanta a contabilizat suma de 1.141.676 RON, iar organul de inspecţie fiscală suma de 133.172 RON. La rambursare reclamanta a solicitat suma de 917.051 RON, respinsă de organul de inspecţie fiscală; taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de organul fiscal este de 91.453 RON.
Curtea a reţinut că limitele învestirii instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, sunt cele în care a fost formulată contestaţia administrativă, respectiv suma de 897.116 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată deductibilă pentru lunile ianuarie şi februarie 2004. Prin urmare, suma de 133.172 RON nu poate face obiectul cenzurii instanţei.
Prima instanţă a considerat că, în cauză, documentele financiar contabile aferente perioadei ianuarie - februarie nu pot fi considerate ca fiind pierdute, sustrase sau distruse. În urma Dispoziţiei nr. 7079 din 8 decembrie 2008 prin care organele de inspecţie fiscală au solicitat reclamantei să prezinte documentele financiar contabile, societatea a susţinut că aceste documente au fost ridicate de către fostul asociat administrator C.I. în vederea efectuării unui audit, fără a preciza însă când anume au fost ridicate aceste documente. Se prezumă că posibilitatea ca documentele financiar contabile să fi fost luate de acest asociat datează din perioada cât C.V. a fost asociatul unic şi administratorul societăţii, respectiv perioada martie 2007 - noiembrie 2008.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că reconstituirea documentelor financiar-contabile se face potrivit unei anumite proceduri iniţiată, în 24 de ore de la constatare, de orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor documente justificative sau contabile are obligaţia să aducă la cunoştinţă, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare. Apoi, este necesar ca, în cel mult 3 zile de la primirea comunicării, administratorului societăţii (în calitate de conducător al unităţii) să încheie un proces-verbal, care să cuprindă: datele de identificare a documentului dispărut; numele şi prenumele persoanei responsabile cu păstrarea documentului; data şi împrejurările în care s-a constatat lipsa documentului respectiv. Reconstituirea documentelor se face pe baza unui "dosar de reconstituire", întocmit separat pentru fiecare caz, care trebuie să conţină toate lucrările efectuate în legătură cu constatarea şi reconstituirea documentului dispărut, iar documentele reconstituite vor purta în mod obligatoriu şi vizibil menţiunea "duplicat" (Ordinul nr. 1850/22004 şi cel în vigoare la data emiterii facturilor, Ordinul nr. 425/1998, prevedeau obligativitatea menţiunii "reconstituit"), cu specificarea numărului şi datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea. În cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al facturii, emitentul trebuie să emită un duplicat al facturii pierdute, sustrase sau distruse, duplicatul putând să fie o factură nouă, care să cuprindă aceleaşi date ca şi factura iniţială, şi pe care să se menţioneze că este duplicat şi că înlocuieşte factura iniţială, fie fotocopie a facturii iniţiale, pe care să se aplice ştampila societăţii şi să se menţioneze că este duplicat şi că înlocuieşte factura iniţială.
Or, în cauză, a apreciat instanţa de fond, facturile fiscale depuse la dosar de reclamantă şi analizate de expertul contabil nu au fost reconstituite potrivit acestei proceduri şi nici nu poartă menţiunile obligatorii anterior menţionate, respectiv menţiunea "duplicat" şi specificarea numărului şi datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea. Facturile fiscale prezentate de reclamantă sunt fotocopii, pe majoritatea existând doar menţiunea "conform cu originalul", menţiune care nu este prevăzută de ordinele analizate.
A mai reţinut Curtea că, Jurisprudenţa comunitară invocată de reclamantă, respectiv hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie la data de 5 decembrie 1996 în cauza C-85/95 John Reisdorf împotriva Finanzamt Köln-West, dobândeşte deplină relevanţă după data aderării României la Uniunea Europeană; or, exercitarea dreptului reclamantei de deducere a taxei pe valoarea adăugată a fost manifestată prin cererea de rambursare formulată în martie 2004 când România, nefiind încă stat membru, nu era ţinută să adopte o legislaţie conformă actelor comunitare. Pe de altă parte, hotărârea, pronunţată în urma unei întrebări preliminare formulate de Curtea de Finanţe Federală a Germaniei privind interpretarea dispoziţiilor art. 18(1)(a) şi 22(3) din Directiva a şasea nr. 77/388/EEC, statuează cu privire la puterea statelor membre de a considera ca factură nu numai documentul original, ci şi orice alt document care îndeplineşte anumite criterii determinate de statele membre, precum şi de a admite alte probe care să dovedească realitatea tranzacţiei în cazul în care persoana impozabilă nu mai deţine documentul original. Ori, în cauză, prin Normele metodologice de aplicare a Cod fiscal şi prin ordinele emise de ministrul finanţelor publice au fost reglementate condiţiile în care poate fi înlocuită factura originală (potrivit hotărârii Curţii, statele putând reglementa astfel de condiţii), însă aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Aşadar, Curtea a constatat că pentru justificarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată reclamanta nu a putut prezenta nici originalul facturilor fiscale şi nici exemplarele reconstituite conform prevederilor legale examinate.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC "M.I.G."SRL Dărmăneşti, care a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de fond are la bază o motivare insuficientă, care nu a avut în vedere probele administrate în cauză.
A mai invocat şi prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi respectarea prevederilor legale aplicabile.
Astfel, argumentează recurenta, instanţa de fond a respins nelegal dreptul său la deducerea TVA în sumă de 814.334 RON, reţinând în mod greşit că facturile nu pot fi luate în considerare pentru motivul că nu sunt reconstituite potrivit procedurii legale.
Potrivit art. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii documentului originar se poate folosi un duplicat al facturii pe care să se menţioneze că înlocuieşte factura iniţială.
Instanţa de fond a ignorat că operaţiunile respective, efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 29 februarie 2004 sunt reale şi efective, ceea ce este în sensul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
2.2. Autoritatea fiscală pârâtă a formulat întâmpinare prin care a combătut criticile din recurs şi a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului.
2.3. Societatea comercială recurentă a depus şi concluzii scrise, prin care, în esenţă, au fost reluate apărările invocate în considerentele recursului, solicitând admiterea acestuia, susţinând că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.
3. Soluţia instanţei de recurs
Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
Într-adevăr, o hotărâre poate fi recurată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ori, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a dat o hotărâre ale cărei considerente corespund prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând, în esenţă, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
De altfel, în cadrul acestui motiv de recurs, societatea comercială se referă la suma de 133.172 RON, TVA pentru care instanţa nu i-a recunoscut dreptul de deducere.
Or, în privinţa acestei sume, instanţa de fond a reţinut în mod legal că limitele învestirii sale sunt date de dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, care se referă doar la sumele care au făcut obiectul contestaţiei fiscale, respectiv suma de 897.116 RON.
Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că şi acesta este nefondat.
Astfel, în cauză, este necontestat că Raportul de inspecţie fiscală din 29 decembrie 2008 a fost întocmit în urma inspecţiei fiscale efectuate ca urmare a cererii de rambursare a soldului de sumă negativă a TVA în sumă de 917.051 RON, formulată de societatea comercială, ocazie cu care organele fiscale au constatat că aceasta datorează bugetului de stat suma de 897.116 RON pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 29 februarie 2004.
De asemenea, aşa cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală, pentru perioada respectivă, societatea comercială nu a fost în măsură să pună la dispoziţia organelor fiscale documentele contabile legale, cu excepţia notelor contabile, jurnalelor de cumpărături şi a balanţelor de verificare, fără a prezenta şi facturile fiscale, avizele de însoţire a mărfii, chitanţele, documentele de bancă şi de casă, contractele, etc., care au stat la baza efectuării operaţiunilor economice.
Referitor la această împrejurare, reprezentantul societăţii comerciale a susţinut că documentele lipsă ar fi fost reţinute de fostul administrator, ceea ce nu a fost în măsură să şi probeze, condiţii în care organele fiscale au respins de la rambursare cererea pentru suma de 897.116 RON pentru care a fost emisă Decizia de impunere.
Astfel, potrivit art. 145 alin. (8) lit. a) din Cod Fiscal, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate de o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (8) şi este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Pct. 51 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a acestor dispoziţii (aprobate prin HG nr. 44/2004) prevăd regula că justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 145 alin. (8) din Cod Fiscal; teza a II-a reglementează excepţia de la această regulă prevăzând că în cazuri excepţionale de pierdere, sustragere sau distrugere a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată cu documentul reconstituit potrivit legii.
Or, reconstituirea documentelor contabile se putea realiza exclusiv în condiţiile Ordinului nr. 1850/2004 şi, respectiv, nr. 3512/2008, astfel că, în mod legal instanţa de fond a înlăturat concluziile expertizei contabile care a avut în vedere "duplicatul" facturilor fiscale depuse de reprezentantul societăţii comerciale, fără ca acestea să fi fost reconstituite în mod legal.
În aceste condiţii, nefiind probată pierderea, sustragerea sau distrugerea exemplarului original, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 146 Cod Fiscal
Astfel fiind, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că societatea comercială nu a putut prezenta organelor fiscale nici originalul facturii fiscale şi nici exemplarele reconstituite în condiţiile prevederilor legale, astfel că actele administrative fiscale sunt legale şi temeinice.
În concluzie, rezultând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC "M.I.G." SRL Dărmăneşti împotriva Sentinţei nr. 153 din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2597/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2611/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
