ICCJ. Decizia nr. 2597/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2597/2011
Dosar nr.1269/59/2010
Şedinţa publică din 6 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, reclamanta SC G.A. SRL Timişoara a chemat în judecată pe pârâtele D.G.F.P. Timiş şi A.F.P. Timişoara solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 18 octombrie 2010 emisă de pârâta I în baza Raportului de Inspecţie Fiscală din 15 octombrie 2010/F.-TM.18 din 18 octombrie 2010 întocmit de pârâta II privind obligarea de a plăţii bugetului de stat suma de 908.790 RON cu majorări de întârziere în cuantum de 780.309 RON cu titlu de impunere fiscală.
În motivarea cererii s-a arătat că obligaţiile fiscale calculate prin actele a căror suspendare s-a solicitat nu sunt datorate, că organele de control au aplicat greşit legea.
În acest sens, reclamanta a susţinut că deţine licenţe de exploatare minieră din anul 2000, astfel că face parte dintr-o altă grupă de societăţi menţionate expres în cuprinsul OUG nr. 101/2007 şi, prin transpunere, în cel al Legii nr. 85/2003 - societăţile deţinătoare de "Licenţe de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere intrate în vigoare (care) se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă."
A precizat reclamanta că organul fiscal a procedat la aplicarea trunchiată a unui text dintr-un act normativ, ignorând atât restul prevederilor aceluiaşi act normativ cât şi restul cadrului normativ aplicabil, încălcând în mod deliberat prevederile art. 105 din C. proCod Fiscal şi prevederile art. 5, 6 C. proCod Fiscal Deasemenea organele de control fiscal nu au ţinut cont de dispoziţiile OUG nr. 101/2007 în sensul că art. IV(final) al actului normativ: "(1) Licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Termenul de finalizare a renegocierii se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii competente, (n.n. A.N.R.M.); (3) Licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere, astfel cum au fost renegociate, se modifică/completează prin încheierea de acte adiţionale între autoritatea competentă şi titular. (4) în vederea renegocierii, autoritatea competentă notifică titularul cu privire la data renegocierii şi modificările/completările corespunzătoare."
S-a arătat că A.N.R.M. - autoritatea competentă conform dispoziţiilor art. 55 alin. (1) al Legii minelor nr. 85/2003, prin adresa din 17 septembrie 2010 a comunicat ca reclamanta a respectat în totalitate prevederile legale în ceea ce priveşte declararea, calculul şi plata redevenţelor miniere, întrucât acestea nu au fost renegociate.
În aceste condiţii, a susţinut că este evidentă îndoiala puternică asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ.
Reclamanta a mai arătat că, în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie obligatorie prevăzută de art. 14 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 - cea a "pagubei iminente", definită de art. 2 alin. (1) lit. ş), executarea acestui act administrativ (pentru suma totală de 1.689.099 RON), în condiţiile financiare actuale ale societăţii ar crea o tulburare deosebit de gravă şi probabil fără posibilitate de redresare a funcţionării sale.
Executarea acestui act administrativ fiscal, pe lângă prejudiciul material efectiv va crea şi o serie de alte prejudicii, spre exemplu în raporturile comerciale cu terţii - situaţii considerate în repetate rânduri ca pagubă iminentă de către instanţa supremă.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâta D.G.F.P. Timiş a solicitat respingerea ca nefondată a cererii pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta motivează cererea de suspendare pe faptul că prin executare aceasta ar fi grav prejudiciată, fără însă a aduce şi probe în susţinerea celor afirmate.
Se arată că în ipoteza admiterii tuturor cererilor de suspendare atunci când s-a promovat contestaţia în procedura prealabilă împotriva actului fiscal de impunere, s-ar ajunge ca practic în toate cauzele de contencios administrativ în care se contestă acte fiscale de impunere cele două condiţii să fie îndeplinite ab initio, din chiar momentul formulării acţiunilor, lucru care ar conduce implicit la aplicarea, de asemenea, forţată a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
S-a precizat că nici valoarea debitului ce face obiectul actului administrativ fiscal contestat nu este suficientă pentru a argumenta paguba iminentă şi a susţine cererea de suspendare a executării, întrucât dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu prevăd nicio limită legală a sumei debitului contestat dincolo de care s-ar putea vorbi de iminenţa producerii unei pagube sau diminuarea capacităţii de plată a reclamantei.
Mai arată că suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanţa de fond numai verificând formal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detaşând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, ci, din contră, suspendarea se poate dispune numai după "pipăirea" prealabilă a fondului cauzei şi examinarea superficială a legalităţii şi temeiniciei actului administrativ fiscal de impunere. Verificarea superficială a legalităţii şi temeiniciei actului administrativ fiscal de impunere implică analizarea unor probe produse de reclamantă şi nu pe baza unor simple susţineri ale acesteia.
c) Sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 39 din 1 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC G.A. SRL Timişoara în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Timiş şi A.F.P. Timişoara şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 18 octombrie 2010 emisă de pârâta I în temeiul Raportului de inspecţie fiscală din 15 octombrie 2010/F-TM18 din 18 octombrie 2010 întocmit de pârâta II până la soluţionarea acţiunii în instanţa de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel, cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, este susţinut în cererea reclamantei prin invocarea unor încălcări ale Legii nr. 85/2003 privind minele, ale OUG nr. 101/2007.
Cum legea contenciosului administrativ a creat cadrul legal pentru a verifica legalitatea unui act administrativ care se bucură de o prezumţie relativă de legalitate, reclamanta are dreptul de a fi suspendată executarea acestuia, până când o instanţă de judecată imparţială va cenzura respectivul act.
Privitor la iminenţa producerii unui prejudiciu, reglementat de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca un prejudiciu material şi previzibil, Curtea de apel a apreciat că actul dedus judecăţii este unul de impunere fiscală, executoriu prin natura sa potrivit dispoziţiilor C. proCod Fiscal, iar iminenţa producerii unei pagube este demonstrată de pornirea executării silite faţă de reclamantă, prin emiterea Somaţiei nr. x şi a titlului executoriu din 22 decembrie 2010 de către A.F.P.C.M. Timiş în baza Deciziei de impunere fiscală din 18 octombrie 2010 ce face obiectul dosarului.
Având în vedere că reclamanta este o societate comercială ce desfăşoară activitate de producţie în domeniul extracţiei, aşa cum rezultă din raportul de inspecţie, şi are în derulare contracte comerciale cu parteneri de afaceri, punerea în executare a actelor de impunere fiscală la valoarea substanţială de 1.689.099 RON, ar crea pericolul imposibilităţii de onorare al acestor relaţii contractuale, ceea ce ar avea consecinţe negative asupra personalului reclamantei, prin imposibilitatea plăţii acestuia.
Prin înscrisurile depuse de reclamantă la termenul de judecată din 1 februarie 2011, constând în balanţa de verificare contabilă pentru luna noiembrie 2010 şi extrasul de cont bancar emis de Banca I.R., din data de 31 ianuarie 2011, reclamanta a evidenţiat de asemenea că executarea debitului fiscal i-ar periclita serios activitatea economică, prin blocarea plăţilor de efectuat.
De asemenea, judecătorul fondului a arătat în sentinţa pronunţată că Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este constantă în a statua că pentru a dispune suspendarea executării unui act emis de Comisie trebuie avut în vedere principiul proporţionalităţii. În acest sens, trebuie avut în vedere riscul asociat fiecărui rezultat posibil. Raţiunea aplicată de C.J.C.E. în aprecierea posibilităţii de suspendare este pe deplin justificată şi în analiza noţiunii de "caz bine justificat" despre care face vorbire art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În acest sens Curtea de apel a avut în vedere şi recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii din cadrul C.E. Acest act juridic emis la nivel european a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a recunoaşte, totuşi eficacitatea necesară acţiunii administrative. De asemenea, recomandarea a apreciat că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. În plus, s-a arătat în acelaşi act european că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanţe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.
2. Instanţa de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs D.G.F.P. Timiş şi A.F.P. Timişoara.
a) Motivele de recurs
Pârâta A.F.P. Timişoara, a susţinut în motivele de recurs că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a emis actele a căror suspendare s-a solicitat prin acţiune.
Pârâta D.G.F.P. Timiş a criticat sentinţa în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi producerea unui prejudiciu iminent.
A precizat recurenta că cele două condiţii trebuiau examinate în concret, pe bază de probe, ori în cauză nu s-au formulat astfel de probe, că valoarea debitului nu poate constitui motiv de suspendare a executării şi că, mai mult din balanţa de verificare reiese că achitarea obligaţiilor fiscale suplimentare nu ar periclita activitatea reclamantei.
b) Analiza motivelor de recurs
Situaţia de fapt
Prin Raportul de inspecţie fiscală din 15 octombrie 2010 şi Decizia de impunere din 18 octombrie 2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum de 908.790 RON, reprezentând diferenţă de redevenţă minieră şi 780.309 RON majorări de întârziere.
Reclamanta a susţinut că organul fiscal a aplicat greşit cota de redevenţă, că are angajate relaţii comerciale, iar executarea silită ar avea consecinţă asupra acestor raporturi comerciale, prin neachitarea furnizorilor şi imposibilitatea plăţii salariilor.
Legislaţia aplicabilă
C. proCod Fiscal art. 215: Suspendarea executării actului administrativ fiscal:
(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.
(2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 RON.
Legea nr. 554/2004.
Art. 14 alin. (1): Suspendarea executării actulu.
În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.
Art. 2 lit. ş): pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Art. 2 lit. t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
Analiza legislaţiei aplicabile în materia suspendării actelor administrativ-fiscale relevă că instanţa poate dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale, respectiv formularea plângerii prealabile, plata cauţiunii, existenţa cazului bine justificat şi pentru prevenirea producerii unui prejudiciu.
În speţă, s-a formulat plângere prealabilă şi de asemenea s-a plătit cauţiune.
Recurenta D.G.F.P. Timiş a susţinut că nu sunt îndeplinite celelalte două condiţii, cazul bine justificat şi producerea prejudiciului.
Critica este neîntemeiată.
În mod corect judecătorul fondului a reţinut în sentinţa pronunţată că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ fiscal.
Executarea actelor fiscale înainte de pronunţarea instanţei de fond este de natură a crea prejudicii reclamantei, potrivit analizei ce urmează.
Executarea sumei de aproximativ 1.700.000 RON reţinută de organul fiscal, ca fiind datorată suplimentar poate perturba activitatea societăţii.
Aprecierea asupra îndeplinirii acestei condiţii rezultă din situaţia concretă dovedită în speţă.
De asemenea, executarea ar reprezenta un impediment real pentru desfăşurarea activităţii societăţii, aflată deja în dificultate, repercusiunile executării fiind şi asupra angajaţilor care nu şi-ar mai putea încasa salariile.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare nu are competenţa de a face analiza pe fond a litigiului, nu poate prejudeca fondul dar pentru a demonstra existenţa acestei condiţii este obligată să analizeze sumar împrejurările de fapt şi de drept, care pot crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.
Ca şi în cazul Ordonanţei preşidenţiale reglementată de art. 581 C. proc. civ., în vederea pronunţării soluţiei, instanţa va examina aspectele formale ale actului care ţin de aparenţa de legalitate, dar şi împrejurări de fapt.
În cauza prezentă s-a contestat legalitatea actului de impunere.
Astfel, societatea a fost obligată la plata unei alte cote de redevenţă decât aceea pe care o calculase şi achitase, considerându-se a fi aplicabile speţei prevederile OUG nr. 101/2010, în timp ce reclamanta susţine că a deţinut licenţele şi permisele de exploatare anterior intrării în vigoare a acestei legi,
În această situaţie fiind în discuţie aplicarea în timp a unor acte normative cu privire la procentul redevenţei datorate şi având în vedere că A.N.R.M. a comunicat că nu au fost renegociate clauzele licenţelor de exploatare, Înalta Curte apreciază că acestea sunt împrejurări apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului de impunere.
Teza expusă se circumscrie prevederilor art. 2 lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, fără a implica însă cercetarea în fond a pricinii, ci numai pentru a contura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului.
Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8/13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi Recomandare reaminteşte principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică Decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, expuse în prezenta hotărâre, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
În ceea ce priveşte recursul declarat de A.F.P. Timişoara, acesta este fondat întrucât actele fiscale a căror suspendare s-a solicitat nu au fost emise de A.F.P. Timişoara, astfel că aceasta nu este parte a raportului juridic de drept substanţial fiscal care formează obiectul analizei judiciare.
c) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 31 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta A.F.P. Timişoara, se va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că se va respinge acţiunea formulată împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Se va respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiş, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş împotriva Sentinţei nr. 39 din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat de pârâta A.F.P. Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că, respinge acţiunea formulată împotriva acestei pârâte A.F.P. Timişoara, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 mai 20111.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2596/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2604/2011. Contencios → |
|---|
