ICCJ. Decizia nr. 2927/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2927/2011
Dosar nr. 565.1/57/2009
Şedinţa publică de la 20 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze dispoziţia de sancţionare din 6 martie 2009 şi a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009 prin care a fost respinsă contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare.
Reclamanta a mai invocat şi excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, cât şi a dispoziţiei de sancţionare a Ordinului emis în soluţionarea contestaţiei.
Reclamanta a solicitat suspendarea executării dispoziţiei de sancţionare din 6 martie 2009, în temeiul art. 14 alin. (1), (2) şi a art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că dispoziţia de sancţionare nu cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, toate menţiunile prevăzute de lege, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei, şi ca o consecinţă Comisia de Disciplină nu a ţinut cont de acestea.
În privinţa excepţiei de nelegalitate reclamanta a arătat că Ordinul Ministerul Administraţiei şi Internelor 400/2004 nu are caracter de act normativ, deoarece nu a fost publicat în M. Of., iar potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, actele normative emise de miniştrii se publică după ce au fost semnate de emitent.
În consecinţă, nici actele de sancţionare emise nu îndeplinesc o condiţie de formă esenţială pentru actul administrativ individual deoarece au fost emise în baza unui act normativ nelegal.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 4 şi 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004.
b)Întâmpinările formulate în cauză
Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, în primul rând ca inadmisibilă, deoarece art. 4 din Legea contenciosului administrativ se referă doar la acte administrative individuale, iar Ordinul atacat este un act administrativ normativ. În privinţa excepţiei de nelegalitate a ordinului emis s-a susţinut că această excepţie este nefondată deoarece actul normativ este în conformitate cu dispoziţiile legale ce reglementează organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne şi ca atare nu era necesară publicarea ordinului în M. Of..
Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta se face vinovată de faptele reţinute în sarcina sa , iar sancţiunea aplicată este legală.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de actele atacate, iar pe fondul cauzei a solicita respingerea acţiunii reclamantei deoarece aceasta se face vinovată de faptele reţinute în sarcina sa.
c)Soluţia în primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 127/F/CA/2009, cererea de suspendare a executării dispoziţiei de sancţionare din 6 martie 2009 a fost respinsă.
De asemenea, prin sentinţa nr. 162/F/CA/2009, excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 şi a dispoziţiei din 6 martie 2009 emisă de directorul general al Oficiului Român pentru Imigrări şi a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009 au fost respinse. Totodată, a fost admisă acţiunea în contencios administrativ şi au fost anulate dispoziţia de sancţionare din 6 martie 2009 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări şi Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009.
Recursurile declarate împotriva sentinţei nr. 162/F/CA/2009 de către pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări şi Ministerul Administraţiei şi Internelor au fost admise, prin Decizia nr. 5556/2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa atacată a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Întrucât acestea au vizat numai actele administrative atacate de către intimata-reclamantă, s-a stabilit că soluţia instanţei de fond în privinţa excepţiilor a intrat în puterea lucrului judecat, iar la rejudecare se va analiza numai fondul cererii referitor la actele administrative atacate, respectiv dispoziţia de sancţionare din 6 martie 2009 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări şi Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009.
În rejudecare, reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune(Dosar 565/57/2009, Dosar nr. 656.1/57/2009) prin care a solicitat obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări şi la plata de despăgubiri în sumă de 6.752 RON, constând în 1.500 RON pierdere de salariu în perioada aprilie, mai, iunie 2009 şi la care se adaugă suma de 5.252 RON reprezentând pierderea la plăţile compensatorii acordate conform O.G. nr. 38/2003.
d) Soluţia după casare
Prin sentinţa nr. 219/F/CA/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei M.C. împotriva Oficiului Român pentru Imigrări şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Prima instanţă, în baza probatoriilor administrate, a apreciat că reclamanta a soluţionat în mod greşit mai multe lucrări, fapt care a determinat ca referatele întocmite de către reclamantă să fie respinse, iar lucrările să fie repartizate către alţi angajaţi spre soluţionare.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta a întârziat nejustificat soluţionarea cererilor depuse de către S.O. şi C.I., faţă de prevederile art. 51 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora cererea se soluţionează în termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia, care poate fi prelungit cu cel mult 15 zile în cazul în care sunt necesare verificări suplimentare .
Referitor la obligaţia reclamatei de a-şi perfecţiona continuu nivelul de instruire profesională şi generală, instanţa de fond a constatat că la majoritatea testelor grilă date în cursul anului 2008 reclamanta a obţinut calificativul nesatisfăcător, iar la testarea profesională anuală a obţinut calificativul satisfăcător, calificativ care a fost propus şi aprobat şi prin fişa de evaluare anuală, iar împrejurarea că şeful de serviciu nu a raportat că în perioada 31 martie 2008-04 aprilie 2008 a participat la o sesiune de pregătire la Baia Mare şi nici despere scrisoarea de mulţumire primită de la cetăţeanul apatrid CN pentru relaţiile competente date la ghişeu de-a lungul timpului nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi perfecţiona continuu nivelul de instruire profesională şi generală.
Curtea de apel a apreciat ca lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii susţinerile reclamatei privind acuzaţiile că a solicitat evacuarea unui cetăţean UE din imobilul „proprietatea sa”, că a furnizat informaţii clasificate prin răspunsul dat la o solicitare scrisă din partea unei societăţi comerciale, că a vrut să programeze la interviu un cetăţean elveţian care a solicitat prelungirea şederii în baza căsătoriei, întrucât nici prin raportul privind cercetarea prealabilă şi nici prin încheierea consiliului de disciplină din data de 12 decembrie 2008 nu au fost reţinute în sarcina reclamantei fapte de natura celor descrise.
Într-adevăr, după cum s-a reţinut prin încheierea Consiliului de disciplină din data de 12 februarie 2008, nu s-a confirmat ca reală situaţia urmăriţilor penal la care s-a referit şeful de serviciu şi care potrivit susţinerilor reclamantei era actualizată la data sesizării, însă nici acest aspect nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei acţiuni, întrucât aceasta nu a fost avută în vedere la sancţionarea reclamantei, sancţiunea aplicată acesteia fiind cea propusă prin încheierea Consiliului de disciplină din data de 12 februarie 2008. Or, dacă prin această încheiere s-a stabilit că nu s-a confirmat existenţa unor cazuri de dosare de urmăriţi penal neactualizate, este evident că o atare faptă nu a fost reţinută în sarcina reclamantei.
2.Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta M.C..
a). Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, că nu a sancţionat Oficiului Român pentru Imigrări pentru nedepunerea actelor necesare calculării prejudiciului şi pentru că nu a depus documentaţia care a stat la baza sancţionării sale.
A precizat că greşit s-a reţinut că omisiunea de a consemna motivele pentru care s-au înlăturat apărările sale nu este cauză de nulitate a actului de sancţionare, deşi art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor prevede că actul de sancţionare trebuie să cuprindă şi motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de poliţist.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâtul, Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, deoarece sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
c) Analiza motivelor de recurs
Referitor la critica formulată de reclamant privind neexaminarea de către prima instanţă a cererii de despăgubire, Înalta Curte arată că:
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obiectul acţiunii judiciare îl constituie anularea în tot sau în parte a unui act administrativ, repararea pagubei cauzate prin emiterea actului.
Instanţa de contencios administrativ, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ şi va hotărî asupra daunelor materiale solicitate, aşa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, cererea privind despăgubirile este o cerere accesorie, subsecventă cererii principale privind anularea actului administrativ.
În măsura în care instanţa respinge cererea principală, referitoare la anularea actului, nu mai este necesar să se pronunţe explicit cu privire la cererea de despăgubiri, pentru că despăgubirile se pot acorda numai dacă s-a admis cererea de anulare a actului.
În speţă, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, situaţie în care s-a respins şi cererea de acordare a daunelor materiale solicitate.
Numai dacă s-ar fi admis cererea privind anularea actului se puteau acorda daune materiale.
În ceea ce priveşte nedepunerea actelor necesare calculării prejudiciului, critica este lipsită de relevanţă, atâta vreme cât acţiunea s-a respins, fiind apreciate ca legale cele două acte supuse controlului judiciar.
Critica privind nesancţionarea autorităţilor pârâte pentru că nu au depus documentaţia care a stat la baza emiterii ordinului de sancţionare este nefondată.
Potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 dacă autoritatea publică pârâtă nu trimite în termenul stabilit de instanţă, lucrările cerute, se poate aplica o amendă de 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, conducătorului autorităţii respective.
În cauză, se constată că s-a trimis lucrarea din 22 ianuarie 2009, a Oficiului Român pentru Imigrări, fără a se mai dispune depunerea altor acte, situaţie în care nu sunt incidente prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâtul s-a conformat celor dispuse de instanţă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte arată că soluţia primei instanţe este legală, în raport de prevederile art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2002.
Potrivit textului precitat, actul de sancţionare trebuie să cuprindă şi motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de poliţist.
Însă, legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune expresă pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, astfel că instanţa nu avea posibilitatea să aplice o sancţiune neprevăzută de lege.
Pe fond, sancţiunea disciplinară s-a aplicat pe baza probelor administrate, din care a rezultat că reclamanta nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile de serviciu, fără a fi avute în vedere faptele nedovedite în mod cert.
Instanţa de fond a procedat la o analiză amplă a faptelor reţinute ca abateri, reţinând ca reale abaterile privind întârzierea în efectuarea lucrărilor, primirea dosarelor cu date incomplete şi lipsa de diligenţă pentru completarea acestora în termenul legal, depăşirea atribuţiilor de serviciu.
d) Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere considerentele acestei decizii, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat, sentinţa primei instanţe fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva sentinţei nr. 219/F/CA din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2871/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2949/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
