ICCJ. Decizia nr. 3031/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3031/2011
Dosar nr. 4548/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâtul P.V., a solicitat instanţei de contencios administrativ să constate calitatea pârâtului de avocat, precum şi refuzul acestuia de a-i pune la dispoziţie actul doveditor numit ”chitanţă de plată liberatorie”, din care să rezulte că pretinsul debit nenominalizat, nedeterminat şi neindividualizat în contractul de cesiune a fost stins prin „predarea” sumei de 7.857,74 RON de către P.V. lui S.I., iar în subsidiar, reclamanta a solicitat instanţei să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de creanţă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4531 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâtul P.V., în favoarea Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, faţă de petitul cererii de chemare în judecată, reclamanta urmăreşte soluţionarea unui litigiu declanşat de executarea unui contract de cesiune de creanţă, încheiat între două subiecte de drept privat, astfel încât competenţa soluţionării cauzei aparţine instanţei de drept comun, respectiv judecătoriei, conform art. 1 şi 5 din C. proc. civ..
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs reclamanta B.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8, art. 3041 din C. proc. civ. şi art. 1309 din C. civ..
În motivarea recursului, se arată că instanţa competentă să judece cauza în fond este Curtea de Apel Bucureşti, întrucât actul dedus judecăţii este un act încheiat între Asociaţia de proprietari X. şi avocatul P.V.. Pe de altă parte, recurenta a reiterat, în cererea de recurs şi în concluziile scrise depuse la dosar, argumentele şi solicitările privind fondul litigiului.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, fiind corect stabilită competenţa de soluţionare a cauzei.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim”, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Lege, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Sentinţa recurată este legală întrucât reclamanta nu contestă acte administrative care pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care defineşte actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
Raporturile juridice de drept privat generate de încheierea şi executarea contractului de cesiune de creanţă din 07 aprilie 2008 şi, prin urmare, petitele acţiunii promovate de către reclamantă nu se circumscriu dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, devenind aplicabile normele de drept comun în ceea ce priveşte competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei, respectiv art. 1 şi art. 5 din C. proc. civ..
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit, în mod legal, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.
Soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, menţinută de către instanţa de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, care privesc fondul litigiului dedus judecăţii.
5. Soluţia instanţei de recurs
Pentru aceste considerente, neexistând motive de reformare a hotărârii instanţei de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.M. împotriva sentinţei civile nr. 4531 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 3030/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3037/2011. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
---|