ICCJ. Decizia nr. 3131/2011. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3131/2011
Dosar nr.880/35/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că îşi desfăşoară activitatea în Oradea la punctul de lucru şi a primit din partea SC „F.F.E.E. E.F.T.N." SA notificare de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune, taxă percepută în folosul Societăţii Române de Televiziune, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 şi pe care o consideră nelegală în măsura în care nu deţine aparate TV de recepţie (televizoare) şi deci nu este beneficiară a serviciului public de televiziune.
Societatea Română de Televiziune, în temeiul art. 49 şi art. 51 C. proc. civ., a formulat în cauză cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României. A solicitat respingerea acţiunii reclamantei, arătând că fundamentul plăţii taxei de radio şi a celei de televiziune de către persoanele fizice şi juridice este reprezentat, în mod esenţial, de obligaţia constituţională de a contribui la cheltuielile publice ale statului.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „D.R." SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română de Televiziune şi, în consecinţă, a anulat art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Societatea Română de Televiziune, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din analiza dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 rezultă faptul că legiuitorul a înţeles să oblige la plata acestei taxe doar persoanele juridice care beneficiază de acest serviciu public de televiziune şi nu pe toate persoanele juridice ce îşi au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (2) din HG
În acelaşi sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 159/2004 care, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a decis că acestea sunt constituţionale deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, iar ulterior, prin Deciziile nr. 297/2004 şi nr. 331/2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se cu privire la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a respins această excepţie cu motivarea că aspectele învederate prin Decizia nr. 159/2004 îşi menţin valabilitatea.
Astfel, prin soluţionarea acestei excepţii s-a dat o interpretare art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că acesta nu contravine prevederilor constituţionale câtă vreme legiuitorul a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
Prima instanţă a reţinut că prevederile art. 3 alin. (2) din HGnr. 978/2003, prin impunerea obligativităţii de a plăti taxa pe acest serviciu tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din lege, ceea ce nu este posibil, întrucât astfel de derogări nu se pot dispune decât printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 24/2000.
Aşadar, susţinerile pârâtului şi intervenientei, în sensul că obligaţia statului de a asigura dreptul la informare al cetăţenilor implică o cheltuială publică, iar cetăţenii au obligaţia de a contribui la cheltuielile publice prin taxe şi impozite, nu pot constitui argumente în susţinerea legalităţii prevederilor contestate, întrucât dreptul la informare al cetăţenilor prin televiziunea publică nu poate fi transformat într-o obligaţie de a susţine acest serviciu public prin plata acestei taxe, indiferent dacă acţiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.
Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 sunt nelegale, întrucât impun obligativitatea plăţii taxei indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare, contrar dispoziţiilor legale ale art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Societatea Română de Televiziune în interesul pârâtului, prima instanţă a avut în vedere soluţia dată cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română de Televiziune.
În motivarea recursului său - Guvernul României - a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, considerând că impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală.
În ceea ce priveşte conţinutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al emiterii hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio - TV.
- Obligativitatea plăţii taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată, fiind prevăzute şi excepţiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de strictă interpretare, instanţa nu are competenţa de a crea, de a atrage sau de a modifica dispoziţiile unei legi şi nici nu poate ca prin interpretarea normelor juridice să adauge consecinţe contrare legii - întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
- Raţiunea plăţii unei taxe de către beneficiarii de servicii publice de televiziune/radiodifuziune şi găsesc reglementarea în art. 31 din Constituţie care stabileşte dreptul la informare. Dreptul la informare se corelează cu obligaţia statului de a asigura o informare corectă prin mijloace adecvate, ceea ce implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune, în sensul art. 31 alin. (5) din Constituţie. Obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, prin taxe şi impozite, este astfel reglementată şi în art. 56 din Constituţie.
În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Intervenienta Societatea Română de Televiziune în motivarea recursului său a arătat în esenţă următoarele:
- Arată recurenta-intervenientă că din studiul art. 40 alin. (3) al Legii nr. 41/1991 precum şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 159/2004 şi nr. 297/2004, rezultă legalitatea plăţii de către persoanele juridice a taxei pentru serviciul de televiziune şi a încasării ei de către Societatea Română de Televiziune, nu în calitate de posesor al unui aparat TV ci în calitate de beneficiar al acestui serviciu.
-Art. 3 din HG nr. 978/2003 emis în aplicarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie o prezumţie legală potrivit căreia toate persoanele juridice (ca şi toate persoanele fizice) au calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune şi fără a mai prevedea, spre deosebire de art. 40 alin. (2) al acestei legi, posibilitatea persoanelor de exonerare de la plata taxei TV printr-o simplă declaraţie pe proprie răspundere că nu deţin receptor TV.
- S-a mai arătat că există reglementări similare ale taxei pentru serviciul public de radio şi televiziune şi pe plan european iar Comisia Europeană a stabilit în lumina Protocolului la Tratatul CE cu privire la sistemul public de difuziune din statele membre, că fiecare stat membru urmează să decidă cu privire la finanţarea serviciului public de difuziune (petiţiile unor cetăţeni greci împotriva taxei pentru serviciul public de televiziune).
- De asemenea s-a arătat că raţiunea plăţii de către cetăţeni a unei taxe radio şi a uneia TV îşi găseşte reglementarea în art. 31 alin. (5) din Constituţia României şi corelativ în art. 33 alin. (3) din Constituţia României şi este reprezentată de obligaţia constituţională de a contribui la cheltuielile publice ale statului în considerarea art. 56 alin. (1) Constituţia României.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă - S.C. D.R. S.R.L. Oradea a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cererile de recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 republicată, şi persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai aceloraşi servicii, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăseşte o definiţie a noţiunii de „beneficiar", astfel încât sensul acestei noţiuni nu poate fi decât cel comun respectiv „cel care beneficiază de ceva" sau „autoritate, instituţie, societate, etc. pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalităţi, de serviciile publice respective".
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi prin pronunţarea Deciziei nr. 331/2006 a Curţii Constituţionale.
Legislaţia comunitară şi recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existenţa calităţii de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opţiune a statului membru şi nu o obligaţie.
Prin Constituţia României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existenţa calităţii de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetăţeanului.
Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinţei de fond nu sunt întemeiate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinţei nr. 314/CA din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Obligă recurenţii la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3121/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3132/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
